Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.

Masina mea decapotabila

Cu siguranta, pare o frivolitate. E ca si cum m-as lauda ca mi-as fi luat si eu poseta Vuitton. Ca si cum as spune, asa, intr-o doara, ca am sandale Dior. Sau poseta Chanel. Dar eu nu ma laud niciodata cu ispravi materiale, ci, atunci cand povestesc ca, in Rhodos, mi-am petrecut o zi jumate din viata conducand o masina decapotabila, doar marturisesc, cu uimire, cu sfiala, cu stanjeneala, ca a fost unul dintre cele mai profunde, mai memorabile rasfaturi ale vietii mele.

In ziua in care am ales masina pe care sa o inchiriem, mi-am dat seama ca, in cei 42 de ani ai mei nu am urcat niciodata intr-o masina decapotabila. Ca nu am simtit rasfatul vantului si al soarelui, ca nu am zburat, conducand, asa cum trebuie sa fi simtit toti cei care au calatorit in vehicule decoltate. Si ca merit, pe insula iubirii si a splendorilor, sa imi fac un dar.

Masina noastra alba si mandra ne-a dus pe tarmuri prelungi si binecuvantate de singuratate si valuri, pe plaje pe care ne-am oprit ca sa inotam si sa ne ingaduim sa comparam desfatarea Egeei cu a Mediteranei. Ne-a purtat, pe drumuri insingurate si trufase, catre castelele si cetatile venetiene uitate din alte ere.

La Monolithos, locul in care s-a filmat Tunurile din Navarone, am prins si unul dintre cele mai tulburatoare, mai profunde, mai ametitoare apusuri de soare. Un apus pe care am incercat sa il pastram in palme, in inima, in imagini.

Trei petreceri pentru o aniversare

In urma cu trei ani, (inapoi cu patru aniversari), pe cand eu si Paul nu eram nimic mai mult decat colegi respectuosi, l-am sunat de ziua lui, sa ii spun La multi ani. Era primul an in care aveam habar de ziua lui de nastere, printr-un concurs de imprejurari care, astazi, cand privesc inapoi cu ochi de indragostita, imi pare un complot al destinului. Facuseram prin iulie un interviu cu Miron Mitrea, iar cand interlocutorul meu politician mi-a povestit ca ziua lui de nastere va fi pe 8 august, Paul Buciuta, fotograful care ma insotea, a semnalat coincidenta: urma sa fie si aniversarea lui, in aceeasi zi. Si nici nu pot sa imi amintesc exact daca pe 8 august 2008 am vrut mai intai sa il felicit pe Miron Mitrea sau pe colegul meu Paul Buciuta, dar stiu sigur ca, pentru prima oara in viata, atunci i-am spus La multi ani barbatului langa care astazi traiesc, si vreau sa mor, si sa traiesc din nou, pentru vesnicie.

Paul era plecat departe, in Maramures, intr-un loc atat de neumblat, incat telefoanele nu stiau sa sune. Urcase, insa, intr-o drumetie, intr-un varf de culme, de drum, de cautare, intr-un loc in care, printr-o minune, telefonul a sunat, prima oara dupa o zi intreaga de tacere. Restul e istorie. Restul e destin. E dragoste. E Marea Dragoste.

Este cea de-a treia aniversare a sotului meu pe care o petrecem impreuna. In 2009 am fugit in Delta, doar noi doi. In 2010, am fost noi si bebelusa noastra de cateva luni, la Barcelona. In 2011, pentru ca e cea de-a treia aniversare pe care o traim impreuna, am pus la cale trei petreceri. Ieri dupa amiaza, in pensiunea splendida Nasul si Prietenii, de la Cristian, am ticluit o petrecere aproape surpriza, la care am avut un oaspete de vaza: pe insusi Radu Moraru, cel care a zidit o bucata din sufletul sau generos intr-un loc al tihnei, al frumusetii si al bunului gust.

In seara asta, in casa dintr-un varf de deal, dintr-un colt de inima, in casa de vacanta a parintilor mei ne-am minunat, inca o data, ca-n fiecare an, gandindu-ne prin ce coincidenta incredibila si sotul meu, si sotul surorii mele sunt nascuti in aceeasi zi. Si l-am rugat pe Paul sa sufle din nou in lumanare.

Iar maine seara, cand este adevarata aniversare, vom fi doar noi doi, intr-un loc pe care l-am cautat indelung si care sper sa fie la inaltimea emotiei, a dragostei, a bucuriei pe care o port in suflet si astazi, in ziua celei de-a doua petreceri, si maine, in ziua aniversarii, si mereu, in toate zilele iubirii mele.

Inchin cupa de sampanie si spun La multi ani iubirii mele, cu ochi inlacrimati, dar cu inima senina! Si va multumesc pentru gandurile bune care ne vor face sarbatoarea si mai frumoasa, si mai demna de aducere aminte. La multi ani!

In cel de-al saptelea an

S-au implinit sase ani de cand, cu o Andreea Marin pregatita pentru dans si zbor, am pornit la drum de dragoste si de speranta. Intre timp, s-au rasturnat lumi si s-au inaltat de pe fundul oceanelor splendide Atlantide. Iar eu am murit si am inviat de cateva ori, pentru ca revista sa ajunga aici, la cea de-a sasea aniversare.

Am ajuns acum, in miez de vara, la numarul 69 al revistei noastre si la tot atatea miracole asteptate cu sufletul la gura. Au fost 68 de coperte cu femei frumoase, puternice, remarcabile. Si, intr-o nebunie de care nu-mi pare rau, si o coperta cu un barbat singur: Julio Iglesias. Au fost 69 de capitole ale unei mari iubiri. Si au fost, de-a lungul anilor, 6 petreceri grandioase, la care au venit sa ne salute, sa ne imbratiseze, sa ne ureze viata lunga prietenii nostri cei mai dragi.

E pentru mine, fireste, ceas de bilant si de mare emotie. Ceas de cumpana si de nou inceput. Ceas de dor si de speranta naiva ca, o data intrati in al saptelea an, ne va fi mai bine, mai usor, mai simplu, asa cum s-ar cuveni sa fie in orice iubire…

Pana atunci, marturisesc, cu zambetul pe buze, ca mi-am petrecut ziua de dinaintea petrecerii muncind, alergand, cautand sa rezolv tot ce ramasese nerezolvat, asa cum mi-am petrecut mereu zilele aniversarilor revistei. Mi-am amintit, razand, cum, la petrecerea de 3 ani, cea care a avut loc la Gradina Botanica, m-am schimbat de haine in ghereta in care se imbracau hostessele si m-am spalat pe dinti langa masina, turnandu-mi apa dintr-o sticla de plastic. Apoi am intrat in ringul de iarba, eleganta si zambitoare, purtand pe trup o rochie de imprumut si in suflet speranta ca, la aniversarile viitoare, imi voi ingadui luxul sa vin de acasa, dupa o zi de rasfat. Nu mi-a iesit, insa, figura, nici de data asta. Poate la petrecerea de sapte ani?