Alice Nastase

Am ajuns acasa, purtand in suflet parfum de drum indragostit si de intalniri cu prieteni dragi, pe care i-am putut imbratisa, in sfarsit. Drumurile noastre lungi, cu sute si sute de kilometri strabatuti intr-o singura zi, mi-au fost, paradoxal, prilej de mare bucurie. Noi, vazand aceleasi peisaje splendide cu ochi la fel de flamanzi de lumina in doi. Puiul nostru de inger dormind linistit pe bancheta din spate. Zapezi razvratite peste buza primaverii. Dragoste. Prietenie adevarata, profunda, izbucnita de dincolo de conventii.

Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Am ajuns la Suceava cu un an in urma, printr-o intamplare pusa la cale de Narcisa Ciurlica. Erau lunile mele de inceput de dragoste, in care fiecare drum mi se daruia cu un milion de sensuri si de rosturi asezate de-a lungul sau, mai ceva ca o insiruire de plopi. Si dupa un drum presarat cu emotii si revelatii adanci, dupa o intalnire profunda si fermecatoare cu cititorii adunati la Carturesti, am petrecut o seara de care mi-am adus aminte mereu. Am cunoscut-o atunci si pe talentata jurnalista Daniela Beale, colega si prietena Narcisei, si pe colegele lor, Mihaela si Carmen, si, in seara aceea de mai a anului trecut, am intemeiat o prietenie asa cum se intampla rar, dar dupa care tanjim intotdeauna. Si am aflat cu bucurie ca tot la Suceava e profesoara de renume Gabriela Stefancu- fosta Bizubac-, prietena mea din anii facultatii, fata zambitoare si dulce care a impartit cu mine anii saraci si splendizi cand locuiam in caminul facultatii si visam mari iubiri care intarziau sa apara.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.

Am pus cap la cap amintirile noastre adunate in case diferite si corelate acum, in noua noastra viata. Ne-am amintit, si el, si eu, cum ne-am crescut copiii mai mari abandonandu-i fie la bunici – el -, fie in bratele a o mie de bone – eu. Si ne-am hotarat, nebuneste, sa ne crestem singuri copilul. Macar de data asta.

Ne intrebam daca poti sa cresti un copil fara bona si ne raspundem curajos. Facem planuri despre cum o vom cara pe Izuta cu noi, peste tot. Despre cum vom lucra de acasa sau de oriunde, cu fetita atarnata de gat. Despre cum ne vom face somnul si nesomnul cu schimbul, atunci cand va fi nevoie, dar n-o vom lasa in grija niciunui om strain. Visam cu ochii deschisi la minunea de a face lucrurile asa cum trebuie.

Sigur ca, atunci cand ai copii si muncesti pe rupte ca sa razbesti intr-o lume ticnita si nedreapta, de cele mai multe ori nu ai de ales. Ii spui copilului care hohoteste insotindu-te pana la usa ca mama trebuie sa plece ca sa aduca bani pentru jucarii. Dar eu imi amintesc cu inima in lacrimi de cate ori Ilona mi-a spus, printre sughituri de plans, ca nu vrea jucarii, ca nu-i trebuie nimic decat sa stau cu ea, acasa… O vad si acum, cu ochii sufletului, ramasa cu bratele intinse si cu amagirea unei promisiuni mincinoase ca ma voi intoarce curand. Si-as vrea sa rastorn timpul inapoi si sa-mi iau fetita balaie in brate, sa-mi astept inca o data baietelul cel drag, si sa-mi mai traiesc o data viata. Sa-mi dau eu demisia de la Tabu inainte sa ma dea ei afara, si sa ma multumesc cu banii putini dati de stat pentru concediul de maternitate din care nu mi-am luat, pana acum, nicio zi, desi sunt, iata, la cel de-al treilea copil.

Dar pentru ca stiu ca nu se poate rasturna nimic din trecut, construiesc planuri indraznete pentru fetita abia venita in vietile noastre. Ma sfatuiesc cu iubitul meu si cu Ilona cum sa facem ca sa-i fie altfelIzutei, si incercam sa gasim solutii sa randuim zilele si noptile in asa fel, incat sa fie mai bine pentru ea, pentru noi. Macar acum, cand ni s-a dat o noua sansa. Macar miracolul asta sa nu-l mai irosim, si sa-l traim cum se cuvine. Macar de data asta.

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.