N-are parte cine are carte

Ma refac dupa experienta ultimului targ de carte ca dupa un meci de box din care am iesit cu fata si cu inima zdrelite. Organizatorii au promis, iar eu am sperat nebuneste ca, da, a scoate cartile in calea trecatorilor iesiti in week-end la mall e un gest de indrazneala care va fi rasplatit si apreciat. Incerc azi sa ma reculeg si sa imi domolesc cumva, oricum, dorul de duca si pofta de evadare catre alte tari, catre alte visuri, catre alte businessuri.

Nu ma plang ca nu am avut noi vanzari exceptionale. Suntem o editura mica, iar cateva dintre titlurile noastre s-au dovedit absolut necomerciale, desi istoria literaturii le va aplauda, negresit. Pentru ca am reeditat”Tara Fetelor”, volumul de debut al marii poete Maria Banus, pentru ca am asezat in carte splendida cele mai frumoase poezii ale Ninei Cassian.  Nu pot, insa, sa-mi indulcesc amarul lasat de nepasarea celor care au trecut, fluierand, pe langa cuvintele miezoase ale personalitatilor venite la intalnirea cu publicul, iesiti din case din onoare, din dragoste, din dorinta de a face educatie.

Am vazut prosti balanganind din sacose si zicand “ia uite-l pe Cutare”, fara sa aiba vreo fractiune de secunda intentia de a se opri sa il asculte pe un om pe care nu-l intalnesti toata ziua. De fapt, daca esti si ramai un prost, nu-l intalnesti toata viata. Am vazut tampiti uitandu-se urat la copiii mei care, imbracati frumos, cu ecuson de organizator in piept, au incercat sa le vorbeasca trecatorilor despre cartile noastre alese si culese cu dragoste si cu grija. Am vazut…

Am vazut si oameni frumosi si buni, care mi-au luminat sufletul cu vorbele lor de drag. Care si-au gasit energia unei incurajari, a unei imbratisari. Au fost putini. Si de neuitat.. Lor le aduc omagiul meu, plin de recunostinta. Pentru ei ma semnez pe primele pagini ale viselor pe care nu le voi uita niciodata, chiar daca, poate, voi renunta sa le urmez.

Cum s-a nascut Andiamo

Din dragoste mare. A uneia pentru cealalta – o dragoste pe care n-am putut s-o oficializam altfel decat asezandu-ne numele pe aceeasi coperta de vis. A fiecareia dintre noi pentru barbatii care au lasat urme pe inima noastra – iubiri calatoare pe care le-am trait cu bucurie, cu ezitari, cu indoieli, cu lacrimi, cu sperante, cu disperari. A amandurora pentru cuvantul profund, onest, asezat cu evlavie pe hartia pe care nu o spulbera anii. A Simonei pentru plecari. A mea pentru intoarceri. A mea si a ei pentru calatorii.

O carte ca un copil dorit, sperat, leganat cu grija in pantecul gandului si al asteptarii. O carte careia i-am gasit numele printr-o revelatie, asa cum prin iluminari afli si numele viitorilor tai copii. Ascultam, eu si Paul – intr-o duminica binecuvantata cu lumina alba – unul dintre CD-urile noastre preferate, cel al duetelor lui Luciano Pavarotti. Il stiam in nuante si inflexiuni, dar, de data aceea, inima a ales singura ceea ce cautase. Numele. Cuvantul. Melodia. Un ritm pentru Simona si pentru mine.

Este aria La ci darem la mano din Don Giovanni de Mozart. Vazuseram Don Giovanni in noiembrie, la Iasi, intr-un spectacol sublim regizat de Beatrice Rancea. O opera mareata, inghesuita intr-un teatru prea mic pentru atata lumina, pentru atata talent. (Trebuie sa-l auziti cantand pe Ciprian Marele si pe colegii lui, ca sa ma credeti cu adevarat). Si doar cateva zile mai tarziu dupa intoarcerea noastra din drumul inzapezit in miez de Moldova ninsa am gasit CD-ul pe care una dintre ariile spectacolului e interpretata de Pavarotti si de Sheryl Crow. La ci darem la mano. Andiamo… Andiamo, mio bene… Si titlul cartii noastre de calatorii si de iubiri s-a ales singur, dintre toate cuvintele lumii.

Aleg, nu la intamplare, doua bucati de text si de suflet.  Un fragment dintr-un text al Simonei Catrina:

Am trecut vama si, de bucurie, de emotia de a fi intrat in tara huzurului, am scos din geanta o sticluta de vodca (licoarea era turnata intr-o sticla de apa plata, de camuflaj) si-am ras vreo doua guri. Ioan a intepenit si mi-a cuvantat: “Esti nebuna, daca ne prindeau astia cu vodca-n masina, ne arestau!”. Ma uitam la el cu pupile relaxate pe fond etilic, iar moliciunea mutrei mele l-a inspirat. Mi-a luat sticla din mana – credeam c-o arunca pe geam –, a luat o dusca din mers, la volan, apoi a zis: “Bravo, ma, ai fost inspirata”.

Era deja noapte tuci, am traversat statul Michigan povestindu-ne vietile – alea pe care ar fi trebuit sa ni le stim cu vreun an jumate inainte de asta, cand ne-am mutat impreuna. Am oprit la prima Rest Area din Indiana, am dormit in masina, am facut amor prelung, fierbinte si disperat, pana s-au aburit geamurile. Intr-un postludiu tacit, s-a ridicat intr-un cot si mi-a scris pe parbriz “te iubesc”. Atunci am ramas insarcinata cu primul dintre copiii pe care el nu i-a vrut si la care, politicoasa cum sunt, eu am renuntat.

Si un fragment dintr-un text al meu:

“In noaptea asta o sa vin negresit”, mi-a scris, chiar in seara dinaintea intoarcerii mele acasa. I’ll visit you tonight. For sure. Am citit mesajul de o mie de ori si apoi mi-am pus comprese cu apa rece pe ochii umflati dupa cele o suta de ore de bocit. Si dupa ce s-a inserat, m-am echipat din nou, de asta data cu cele mai apetisante desuuri, ca sa ma gaseasca divina, invelita doar intr-un halat mic de matase. Ca o femeie proasta, simpla, naiva, speram ca, vazandu-ma atat de ispititoare, sa se reindragosteasca de mine.

Simona, am dormit asa, intr-o rana, sa nu-mi mototolesc halatul fin si sa nu-mi naclaiesc mascara pe tot obrazul. Voiam sa ma trezesc, atunci cand va bate la usa, cum se trezesc duduile alea din filme, pe care zorii le gasesc intotdeauna si odihnite, si multiorgasmite, si machiate impecabil. Sa stii ca nu-i tocmai usor. N-am lipit obrazul de perna, sa nu mi se intinda fondul de ten, am stat pe spate si mi-am varat sub ceafa un sul dintr-un prosop rasucit. De cate ori saream ca arsa din motaiala, adica din zece in zece minute, ma repezeam sa ma mai spal o data pe dinti, ca nu cumva sa ma gaseasca cu respiratia grea dupa somn. Care somn? Ca l-am asteptat toata noaptea…

“Te-am asteptat pana-n zori, noaptea toata. Vinul lancezi in urcior. Fu painea pe masa uscata. Si cand a fost zi-ntr-adevar – si-asa avea sa ramana, mi-am scos cu o mana batrana floarea din par.”  De cate ori ti-am scris versurile Ninei Cassian, de cand ai plecat? De cate ori am fost silita sa mi le amintesc?  Probabil ca de cate ori am meritat asta.

Si, totusi, desi nu mai credeam, si nu mai voiam, a venit…

Si apoi va invit sa ascultam impreuna La ci darem la mano. Ca un prim pas al calatoriei. Andiamo. Andiamo!

Andiamo !

Sase luni

“Cum au trecut cei cinci ani de cand ai lansat revista Tango?”, m-a intrebat tanara reportera de la B1tv la petrecerea noastra aniversara, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi si am raspuns, inghitindu-mi nodul de lacrimi din suflet: “Ca cinci clipe”. Si tot cu ochii in lacrimi imi raspund la intrebarea care se asaza asupra zilei de astazi: Cum au trecut cele sase luni de cand am nascut-o pe Izuta?…

Ca sase clipe. Ca sase batai de inima. Ca sase zbateri de puls, ca sase atingeri de lumina.

Si, totusi, s-au intamplat atatea… Doua carti scrise de mine si ilustrate cu fotografiile minunate ale iubitului meu, Paul Buciuta: Cartea Dragostei- Avon si Dragostea e un bonsai. Mii de kilometri in masina. Zeci de mii de kilometri in avion. Intalniri cu zeci de oameni noi. Doua verighete albe pe degetele noastre. Truda splendida si grea pentru sutele de pagini ale Tangoului. Patru cure de slabire. Doua carti ale Ninei Cassian: Memoria ca zestre si Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru. Un botez. O cununie. O singura dragoste mare.

Sase luni. Sase clipe. Sase vieti. Cele mai frumoase pe care mi le-as fi putut imagina vreodata.

Suntem ceea ce citim?

“Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru” este, de fapt, o poveste de dragoste. Si abia acum, dupa ani nesfarsiti de cautari si asteptari, inteleg ca, poate, setea mea neostoita de iubire imi vine din felul in care mi-am ales istorioarele copilariei. In timp ce alti copii citeau povesti cu marinari si balauri, eu invatam, constiincios, ca dragostea e singurul liman catre care merita sa alergi. Desluseam, in versurile splendide ale Ninei Cassian, lumina si culoarea iubirii implinite. Tanjeam sa ma fac mare, sa-mi gasesc perechea trecand peste oricate obstacole, si sa nasc pui frumosi, care sa ii semene celui care mi-a implinit rostul, iubindu-ma.

Ne schimba viata povestile copilariei?

Suntem ceea ce citim?

Atat de grozava si adio

Nu au curajul sa spuna cinstit ca nu le placi indeajuns. Sau ca s-au plictisit. Sau ca si-au gasit pe altcineva. Sau ca aveau de mai demult inca o duduie in asteptare si, dupa ce au avut o aventura cu tine, vor sa se intoarca, spasiti la cea dintai.  Si atunci, inevitabil, impacheteaza discursul lor de despartire intr-o poleiala care fosneste sinistru.

Barbatilor li se pare ca, daca toarna o explicatie siropoasa, de genul celor care nu spun nimic, desi sunt doldora de vorbe mari, se salveaza si in ochii parasitei, dar si in fata propriei lor constiinte. De la “esti prea buna pentru mine” si pana la “ceea ce simt pentru tine este atat de puternic, incat ma sperie”, am auzit intreaga gama de gogosi prevestitoare de separare. In filme, in povestirile inlacrimate ale prietenelor, dar si folosind propriul meu ciocanel, propria mea scarita, ambele disperate, umilite, uluite.

Insa, recunosc ca episodul care m-a tulburat cel mai tare, in primul rand prin felul artistic desavarsit in care a fost povestit – si trait- de Nina Cassian este cel din “Confidentele fictive” ale autoarei. Istoria scrisa si transcrisa cu sange de mainile superbe ale poetei-pianiste- nonconformiste se numeste “Atat de grozava si adio” si este un episod desprins parca din vietile noastre, ale tuturor. Un moment de adanca traire si de profunda durere, in care un barbat iubit, preaiubit, nepermis de iubit, vine la intalnire la bratul unei noi achizitii feminine si ii explica celei pe care o iubise pana ieri ca ea e mai presus de explicatiile de rand, ca ea e deasupra intelesurilor pamantesti, ca dragostea lor ciudata si rara va ramane mereu in afara legilor lumii, ca ea, femeia care nu seamana cu nimeni, e atat de grozava… Si adio.

I-am citit durerea printre randuri si i-am ascultat-o cu propriul meu suflet ciulit si intristat, atunci cand mi-a dezvaluit ca este o poveste adevarata, ca acea confidenta declarata fictiva nu e altceva decat o marturisire onesta, insangerata, asa cum sunt aproape toate din cartea domniei sale. Si mi-am dat seama cat de asemanatoare suntem noi, toate femeile lumii, de la cele mai simple, la reginele cuvantului, de la muritoare, la zeite. Cat de fara margini stim sa iubim, cat de fara limite suntem in stare sa ne amagim. Cat de puternice suntem in indrazneala noastra de-a ne indragosti iar si iar, fara sa ne lasam doborate de grindina de adio care ar fi putut sa ne ucida, dar, pana la urma, ne-a facut atat de grozave.

P.S. Va reamintesc de concursul nostru realizat impreuna cu LG sub titlul Dragoste fara limite, va scriu din nou adresa de mail unde astept povestile voastre bune de inscris in concurs, demne sa primeasca premiul publicarii in revista si pe site-ul nostru, dar si pe acela constand intr-o cina in doi intr-un restaurant frumos, la alegerea celui, celei care castiga: alice@revistatango.ro