Groaza plecarilor

Imi aduc aminte perfect cat de mult imi placea sa calatoresc. As fi plecat oricand, oriunde, aproape cu oricine, fara sa imi pese daca am unde dormi si fara sa fac promisiuni legate de intoarcere. Astazi, insa, nu-mi mai priesc decat plecarile tihnite, in care toti ai mei imi sunt alaturi.

De cate ori plec la drum fara copiii mei, ma simt nu doar oropsita de toate vinovatiile care ameninta de dupa posibilitatea (vaga si incerta) de a ma bucura de ceva in lipsa lor, ci si de groaza ca drumurile ar putea sa ne desparta, fara mila. Plang, sarutandu-mi copiii in somn, si ma rog sa-i revad cat mai iute, apoi, de indata ce plec, bugetul meu de calator sarac se imputineaza din pricina telefoanelor pe care le dau in nestire, ca sa verific daca e totul bine acasa, dar mai ales ca sa le spun ca totul e bine cu mine si sa promit ca voi reveni curand. Obligatoriu incarcata cu daruri, ca si cum cadourile ar putea sa oblojeasca despartirea noastra.

Insa, pana acum, pe Iza am luat-o intotdeauna cu noi, chiar daca Ilona si Victor au ramas, cateodata, acasa, conectati la telefoanele lor. Iza a calatorit pretutindeni cu noi, mai intai in gentuta ei gri cu roz, semanand cu un bagaj de umar, apoi in caruciorul desfacut si strans prin toate aeroporturile lumii. A fost cu noi in America, s-o vizitam pe Nina, a fost in vacanta noastra prelungita si vesela in care ne-am incumetat sa strabatem toata Europa cu trei copii in masina, si, bineinteles, in toate rotocoalele date prin tara pentru lansarea Cartii Dragostei de la Avon si-n drumurile in lung si-n curmezis facute ca sa promovam tangoul si marile noastre iubiri…

La capatul unei nopti albe si indesate de treburi, plec astazi, pentru prima data, fara Ilona, fara Victor, fara Iza. Si-n loc sa ma bucur ca e cea dintai plecare a noastra in doi dupa ce ni s-a nascut fiica (prima plecare in doi ani, pentru doar doua zile si-o noapte), in loc sa fiu in stare sa asez in valiza camasa cea sexy si zvacnetul de femeie tanara si indragostita, ma sfasii de nesomn, ma zbat in neputinta de a anula totul in ultima clipa, indes batiste in poseta si-mi privesc dusmanos barbatul care, uite, n-a fost in stare sa-mi prezica ce nefericita ma va face plecarea noastra menita sa ma faca fericita.

A pleca inseamna a muri putin. Dar numai putin… Am rugat-o aseara pe Ilona sa adauge la rugaciunea ei si ceva legat de intoarcerea noastra cu bine. “Tu ai sufletelul curat…”, am adaugat, asa cum fac mereu cand cer sa imi puna cate o vorba buna, cu soapta izvorata din sufletelul ei neintinat. Si apoi, dupa ce ea a adormit, m-am rugat eu insami, cu lacrimi prelungi, sa fie mai usor, sa fie mai simplu, sa mor mai putin plecand in delir de nesomn, sa traiesc mai mult adormind, revenind…

Barbatii nepotriviti pe care ii iubim

In ciuda asternutului pufos al fericirii mele de astazi, subscriu intru totul tristetilor si mirarilor voastre: de ce, Doamne, ne indragostim in nestire de barbati nepotriviti?

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Lacrimi din dragoste

Nu am gasit inca cea mai buna cale pentru a exprima si trairile care nu inseamna neaparat bucurie. Nu stiu sa-mi cert iubitul si nici nu sunt in stare sa-mi dojenesc copiii fara sa-mi fac mai mult rau. De cate ori, exprimand o nemultumire, aduc tristete celor pe care ii iubesc, ma impovarez cu lacrimile lor si sufar mai mult decat daca nu as fi spus nimic. Si, totusi, eu stiu ca micile mele reprosuri sunt semne de mare iubire. Ca felul in care sunt atenta la fiecare gest al lor, la fiecare raspuns al meu, e o dovada ca ii iubesc si imi pasa.

Imi mustru barbatul cand as fi vrut sa fie si sa faca altfel, pentru ca nu vreau sa adun reprosuri care, in timp, sa se transforme in sedimente care sa-mi otraveasca apele iubirii. Nu cred in relatiile in care ne prefacem ca nu observam ca se intampla si lucruri care ne amarasc inima, doar de dragul de-a evita o discutie. Eu cred, eu sper ca, lamurite la timp, divergentele sunt reduse la zero si preschimbate in noi puncte de plecare, de zbor spre lumina.

Imi cert copiii cand nu sunt de acord cu ce fac, chiar daca stiu ca asta ii mahneste si, uneori, ii face sa planga si pe ei, si, apoi, si pe mine. Dar nu vreau sa-i las sa creasca altfel decat se cuvine, numai de dragul de-a le canta in struna si de-a lua premiul “cea mai de gashka mama din cartier”.

Insa stiu ca ar trebui sa caut si sa gasesc modalitati mai bune de-a aseza reprosurile in cuvinte. Sunt sigura ca exista si tonuri mai blande pe care sa spui ce ai de glasuit. Ca trebuie sa existe echivalentul expresiei “mana de fier in manusa de catifea” si la nivelul cuvintelor. Doar ca eu inca mai caut formula cea buna. Inca ma mai doare ca nu am gasit-o. Mai ales atunci cand vocea mea imi joaca feste. Cand glasul meu suna mai aspru decat imi bate inima. Cand lacrima mea e mai sarata decat a celui pe care, din dragoste, l-am facut sa planga.