Unu… DOI!

Iza implineste, astazi, doi ani. Parca am clipit de doua ori din gene si-au trecut… Parca ne-am sarutat doar o data, si-n ameteala sarutului a curs, nebuna, viata noastra de pana acum. Cand m-am indragostit? Cand am ramas insarcinata? Cand am nascut? Cand ne-am casatorit? In orice caz, le-am facut pe toate in alta ordine decat ar fi cerut-o legile firii si ale oamenilor… Dar legile dragostei noastre au curs firesc si drept, rostogolindu-ne dintr-o minune in alta.

Cea mai mare izbanda a vietii noastre de pana acum e familia noastra inchegata, unita, frumoasa, in care, peste toate poticnelile, lacrimile sau rezistentele inceputurilor  s-au asezat, astazi, toate rosturile. Da, ne-a fost greu, la inceput, pentru ca se schimbase totul. Pentru ca nu mai dormeam cu totii in acelasi pat, pentru ca Iza parea sa fure din iubirea pentru Ilona si Victor, iar ei se revoltau; pentru ca Paul venise din alta lume, cu alte obiceiuri, cu alt fel de a fi decat construiseram noi. Dar dragostea ne-a aparat de toate relele. Marea noastra dragoste ne-a condus pana aici si ne va duce mai departe.

Cel mai mare regret e ca nu am reusit sa consemnez fiecare pas, fiecare cuvant, fiecare gest. Sunt o mama grabita, care a lasat sa treaca pe langa ea un miliard de intamplari neasemuit de frumoase. Cele care marcheaza cresterea copiilor nostri. Iza a implinit doi ani facand macar 730 de gesturi uimitoare. Unde sunt? Cine le-a scris? De ce nu  le-am asezat decat in gand si in inima, dar nu si in carte, in asa fel, incat sa nu se piarda niciodata? Asa ca, din revolta, din teama de risipa, dar mai ales din dragoste fara masura, promit azi, la ceas de aniversare, sa deschid Jurnalul copiilor mei. Incepand de astazi, voi scrie, in fiecare zi, despre puii mei neasemuiti. Despre candoarea, despre talentul, despre poticnelile, despre fitele, despre rasfatul lor. Despre naivitatea si despre splendoarea pe care le poarta cu ei prin lume, invatandu-ne si pe noi sa fim mai buni.

Draga Jurnalule… Iza a implinit doi ani. Nu vrea sa spuna cifrele, decat intr-un fel ciudat, intr-o numaratoare saltareata pe care a inventat-o ea. Daca ii spui doi, ea raspunde trei. Daca ii spui patru, ea continua: cinci! Asa ca, daca vrem s-o convingem sa-si spuna varsta de azi, spunem cu totii in cor: unu! Iar Iza raspunde, razand: DOI!

La multi ani, minunea noastra… Unu… Doi!

Cu Iza pe Valea Izei

Probabil ca unul dintre rosturile nuntilor este sa intalnesti toate rudele sotului sau ale soatei, stiind ca, din clipa aceea au devenit si rudele tale. Probabil ca logodnele sunt facute nu doar ca sa faci cel dintai pas in iubire, ci si ca sa ai sansa sa afli din timp in ce neam te bagi, sa intrevezi cam cum va arata barbatul tau peste 20 sau 30 de ani, sa urmaresti, cu coada ochiului indragostit, felul in care alesul, aleasa se poarta cu ai lui, cu ai ei.

Noi nu am facut logodna. Doar ne-am luat de mana si, infruntand privirile chiondorase ale lumii, am hotarat ca nu ne vom mai desparti niciodata. Destul de multa vreme, familia sotului meu n-a vrut sa stie de mine, convinsa ca am stricat eu ceea ce, de fapt, tot stricau altii. Iar cand, in sfarsit, ne-am casatorit, am fost departe de familii, departe de case, iar nunta noastra n-a avut fastul marilor intalniri cu familiile reunite. A avut, insa, emotie veritabila, binecuvantarea catorva prieteni adevarati si iertarea si harul Domnului, pogorate asupra noastra prin glasul unui preot respectat si iubit. Apoi, inca o vreme, n-am gasit vreme pentru intalniri, pentru ca stateam sa nasc. Apoi a mai trecut o vreme, pentru ca aveam pruncul cu noi mereu si nu eram pregatiti pentru reuniuni ample. Si asa s-a facut ca abia acum, la doi ani si jumatate de cand eu si iubitul meu suntem impreuna, sa ii cunosc aproape intreaga familie. Abia acum l-am intalnit pe fratele lui mai mare, abia acum i-am vazut verii alaturi de care a crescut. Abia acum am intalnit vreo 20 de purtatori ai numelui Buciuta, numele meu, pe care aici, la Bucuresti, mai toata lumea mi-l evita sau mi-l pronunta gresit.

Iar daca pentru intalnirea noastra maramuresana am facut mai bine de 1000 de kilometri, indesandu-ne intr-un vagon de dormit zambetele si ostenelile de dupa o saptamana de munca grea, daca, dupa marea intalnire de familie de la Surdesti, de langa Baia Mare, am mai facut cateva sute de kilometri ca sa vizitam parintii, in gospodaria lor luminoasa din Poienile de sub Munte, rasplata a fost mai mare, mai pretioasa decat as fi banuit-o vreodata. Pentru ca am asezat o amintire nobila, cu suflete de oameni buni, in calendarul familiei mele, si o mie de peisaje dumnezeiesti, vazute intr-un drum de poveste. Am strabatut impreuna Valea Izei, pe care eu n-o vazusem niciodata, iar sotului meu nu-i paruse nicicand atat de frumoasa cum i s-a aratat acum, cand noi am trecut-o tinandu-ne de mana, in timp ce Iza dormea langa noi, cu genele ei lungi, ca petalele de floarea soarelui, lasate peste un vis curat si cuminte.

Cand te fardezi prima data

Baietii asaza in istoria pretioasa a maturizarii lor prima bere bauta cu tatal. Fetele, prima zi in care au avut voie sa se machieze cu fardurile imprumutate din trusa mamei.

Eu imi amintesc si acum de ziua in care, fara sa ma mai tem ca voi fi mustruluita, am iesit din casa cu pleoapele pictate cu albastru. Purtam o rochie de panza, evident, albastra – pe vremea aceea asorteurile nu ajunsesera la rafinamentele uneori aberante de azi – si mi se parea ca toata lumea ma priveste, uluita de emanciparea, de curajul si de frumusetea mea. Aveam 17 ani.

Cu riscul de a parea cumplit de batrana, folosesc din nou expresia “pe vremea mea”… Asa era pe vremea mea, cu totul altfel decat in zilele de nabadai si indrazneala ale preadolescentelor de azi. Marele meu curaj a fost, la 17 ani, sa imi ating pleoapele cu un praf albastru, matasos, adunat parca de pe o aripa de fluture. A fost si varsta la care am indraznit sa sarut un baiat, dandu-mi ragaz de alti cativa ani buni ca sa ma hotarasc sa merg mai departe cu apropierile trupurilor. A fost varsta la care mi-am promis sa ma casatoresc cu prima mea dragoste – si tot varsta la care am priceput ca va trebui sa-mi incalc promisiunea…

Astazi, Ilona, fetita mea cea mare, imi cere cateodata putin blush, inainte de-a pleca la vreo petrecere intre copii. Aseara, Iza nu mi-a cerut voie sa dea iama printre farduri, iar eu nu mi-am dat seama ca, de cand se ridica in picioare, poate ajunge sa-si ia singura ce vrea de pe raftul din baie. Am notat insa ziua in care am gasi-o rujata, ca sa-mi fie mai usor candva, cand s-ar putea sa avem nevoie de dovezi ca sa ne amintim.

Suceava dragostei mele

Alaturi de Timisoara, Suceava este reper pretios pe harta iubirii mele. Cu cativa ani in urma, cand dragostea noastra nu avea adapost, Suceava ne-a chemat si ne-a ascuns imbratisarea. Nici nu mai sunt in stare sa-mi amintesc daca mi-am scris cartile de dragul de-a fugi, de mana cu iubitul meu, in orasul bucovinean, sau daca din drumurile noastre s-au nascut cartile de azi. Si certitudinile cautate o viata.

Am lansat Andiamo si Cele mai frumoase citate in orasul in care am fost mereu in anii din urma. Am la Suceava prietene dragi si amintiri de seama. In sala in care au stat Angela Zarojanu, Gabriela Stefancu, Daniela Beale si gazda noastra minunata, Narcisa Ciurlica, printre tablourile galeriei elegante a lui Lorelei, eu si Simona am facut marturisiri despre drumurile noastre indragostite. Dintr-unul dintre aceste drumuri m-am intors cu un graunte de lumina in pantec. Azi, Iza noastra are un an si o luna si ne aplauda – bravo, bravo!- din toate salile in care ne intalnim prietenii ca sa le vorbim despre cartile noastre, despre iubirile noastre.

Femeia de zapada

Am inaltat om de zapada in curtea casei noastre din Popesti. Rostogolind bulgarii prin pulbere de nea, am rostogolit inapoi anii, catre noi, cei care am fost candva, lipsiti de pacate. Cat ne-am jucat noi de-a copilaria, Izuta a dormit si ea afara, infofolita in paturi blanoase si-n privirile noastre grijulii.

Uite ce snowball mare a facut Paul! – a zis Victor, iar noi am ras, nestiind daca sa ne bucuram pentru firescul in care si-a insusit limba engleza sau sa ne ingrijoram pentru limbajul lui de balta. Iar mai tarziu, pentru ca ne-am pomenit impopotonand faptura alba cu accesorii femeiesti, ne-am amintit de vechea vorba din popor “treceau pe drum un om si o femeie” si, hohotind, am hotarat ca nu e om de nea, ci femeie. Femeie de zapada.

Are gene false de la Sephora, din acelea mov cu sclipici, pentru petrecere. Are teasta infasurata intr-o mesa de par blond, din colectia de brizbizuri a Ilonei, iar gurita e data cu gloss veritabil, de la Avon. Fularul nu este Burberry original, e doar o imitatie, insa e de lana si eu cred ca adauga o nuanta de clasa “outfit-ului”, daca pot sa ma exprim asa de pompos si uitati-va ca pot. Tichia e culeasa de pe la vechituri, dar recunoasteti ca nuanta ei cruda subliniaza si mai bine movul clipirii. Are cercei de bilute si, pe cele doua burti, nasturi in forma de oscior, comestibile, alese dintre boabele pe care le cumparam drept hrana patrupedelor dragi.

Tropotind pe langa doamna noastra din curte, avem si noi picioare inghetate si suflet plin de iubire. Avem maini reci si inimi fierbinti. Si, mai presus de toate, avem o familie binecuvantata, asa cum ne-am dorit mereu, dar nu ne-a fost dat decat dupa ce am platit pretul. Dupa sperante si iubiri risipite, dupa caderi si  dupa tradari, dupa iluzii, dupa deziluzii, dupa dureri, dupa divorturi, dupa deznadejdi. Dupa miracolul ca ne-am gasit si ne-am recunoscut.