Au trecut in zadar?

“Vorbesc din perspectiva unei femei care s-a intalnit tarziu cu dragostea (cu iubirea impartasita, simpla, corecta, fireasca) si nu are puterea sa nu ii para rau pentru atata amar de ani care au trecut in zadar…” scria ieri Monica V. intr-un comentariu pe blog, iar cuvintele ei m-au obligat sa ma privesc in oglinda sufletului cu mai multa atentie. Cu mai multa luciditate.

Poate pentru ca m-am regasit intocmai in descrierea ei, mi-am amintit ca, la inceputurile iubirii mele de azi, eu insami am suferit enorm de neputinta de a intoarce timpul inapoi. M-au durut toti anii in care m-am risipit traind langa barbati care nu m-au iubit pe de-a-ntregul sau pe care nu i-am iubit decat in izbucnirile mele de orgoliu, de ambitie, de spaima de singuratate. Si m-au facut sa sufar amintirile si marturisirile venite din anii in care el, barbatul meu adorat, descoperit abia acum de mine in intreaga lui splendoare, a trait langa femei care l-au mintit sau l-au inselat, pentru ca nu-l iubeau indeajuns. Sau nu-l iubeau, pur si simplu. M-am revoltat gandindu-ma de cate ori am trecut unul pe langa altul si mi-am imaginat ce simpla, ce frumoasa, ce lina ar fi fost viata noastra daca ne-am fi intalnit la timp, inainte sa ne umplem sufletul cu cicatrici. Si m-am rastignit singura intre intrebari fara raspuns…

Pe masura ce iubirea mea s-a asezat mai lin, mai cuminte, mai firesc in matca eternitatii sale, am inceput sa inteleg ca fiecare experienta traita inainte a avut un rost. Ca fiecare greseala din trecut ne-a adus catre marea izbanda a inimilor noastre intregite de azi. Ca fiecare relatie esuata, mintita, tradata n-a facut altceva decat sa ne pregateasca pentru minunea de azi.

Au trecut in zadar anii nostri fara marea dragoste? Da! In clipele ametite de tandretea adanca de dupa imbratisarea trupurilor si a sufletelor, raspunsul se naste de la sine si ne doare cumplit. Cum am putut sa traim fara ceea ce ne intregeste si ne lumineaza? E ca si cum ne-am fi irosit viata in rataciri fara tinta…

Insa mai tarziu, cand gandul isi regaseste luciditatea, raspunsul se rastoarna iremediabil.

Nimic nu a fost fara rost. Daca nu am fi intalnit mai inainte oameni mincinosi, nu ne-am fi cautat, nu ne-am fi gasit, nu ne-am fi iubit noi, cei care nu ne vom minti niciodata. Daca nu am fi trait langa parteneri care ni s-au ridicat adesea din asternuturi pentru a porni catre amantlacuri ferecate sub o mie de explicatii fictive, indecent de bine ticluite, nu ne-am fi putut gasi linistea in iubirea noastra de azi in care stim sigur ca nu e loc de tradari si de impreunari nemarturisite, asa cum nu e loc de lasitate, de necredinta, de blazare. Daca nu am fi trait printre semeni manati inspre noi de interese, de nimicnicii, de curiozitati, de ambitii, nu ne-am fi invrednicit azi sa fim impreuna mereu, unul al celuilalt. Trup si suflet. Viata si moarte.

Anii nostri de mai inainte s-au risipit fara mila. Dar nu fara rost. Si tot cu inteles si lumina vor trece si cei care vor veni de acum inainte. Si pentru cei care si-au gasit dragostea, si pentru cei care mai au inca de ispasit inaintea miracolului.

Dusmanii iubirii

Anais Nin spunea ca nicio iubire nu moare de moarte naturala. Ca vine ceva, ca apare cineva si ca se-ntampla acolo o crima. Sau poate un accident.

Eu am auzit, insa, ca sunt si iubiri care mor de batranete, pentru ca, uneori, iubirile noastre imbatranesc inainte ca aceia care le poarta in inimi sa incarunteasca. Se invechesc si nu mai sunt sprintene.  Nici nu mai au entuziasmul de-a ajunge ziua de maine. Si atunci isi dau obstescul sfarsit, uneori in pace, alteori dupa ceva convulsii, poate nu neaparat dureroase, dar cu siguranta neplacute.

Sunt si iubiri care se destrama brusc, iremediabil, pentru ca cineva a facut un gest necugetat. Poti sa nu mai iubesti deloc in clipa in care afli ca partenerul tau te-a mintit sau te-a inselat. Poate sa-ti impietreasca inima atunci cand ai fost umilit sau tradat. Sau poti sa nu mai iubesti pentru ca apare dintr-o data in calea ta cineva care ti se arata mai potrivit, mai bun, mai demn, mai pe potriva ta decat cel langa care te-ai cuibarit pana atunci. Si te indragostesti din nou, ducand cu tine senzatia ametitoare, splendida ca nu, nu, nu, n-ai mai iubit niciodata in viata. Ai trait doar cateva iluzii de iubiri. Insa acum simti. Acum traiesti. Acum e cu adevarat…

Exista, insa, un dusman al iubirii mai perfid decat orice amant, decat orice ibovnica. Cateodata, pur si simplu, desi iubesti, te trezesti incoltit de singuratate. Si, desi te lupti cu ea, pentru ca nimeni nu vrea sa se lase prada insingurarii, totusi, incepi sa te indepartezi, incet-incet, de cel langa care ai stat pana atunci. Si ramai, iarasi, doar tu. Tu si inima ta pustie, in care a mai fost candva o iubire. Sau poate doar o iluzie de iubire… Sau poate nimic, doar un gol, in asteptarea marii, adevaratei povesti de dragoste. De mare dragoste. Cea mai frumoasa poveste traita candva.

Va veni? Nu va veni?

Modele de viata

Poate ca daca mi-as fi ales ca modele oameni reali, as fi avut un drum mai simplu prin viata. As fi putut sa-mi gasesc linistea si dragostea cu mai multa usurinta, as fi ridicat din umeri mai des decat reusesc sa o fac si nu as fi pus la inima fiecare amanunt, fiecare intamplare, fiecare incident, fiecare eroare.

Am crescut, insa, alegandu-mi modele din carti, indragostindu-ma de personaje atat de splendide, de spectaculoase, incat mi-a fost din ce in ce mai greu sa accept defectele oamenilor adevarati.

De cateva decenii bune incoace ma straduiesc sa inteleg ca lasii sunt si ei tot semeni de-ai nostri si ca trebuie sa-i accept cu toate neputintele lor. Ca exista motive atat de adanc intrate in sange, incat ii fac pe unii sa minta cu mai multa credinta si convingere decat atunci cand spun adevarul. Ca, in functie de cum si-au trait primii ani din viata, multi dintre cei din jurul meu au devenit iresponsabili, infideli, speriosi, superficiali sau agresivi, fara sa fie intru totul vina lor, ci a adultilor care nu i-au ferit de tristeti, nedreptati sau deziluzii.

Cartile sunt pline de eroi. Strazile sunt intesate cu neputinciosi. In filele cu miros de cerneala, iubirile au  damf de eternitate. In inimile semenilor nostri, amorurile sunt marunte si lasa loc, mai mereu, pentru macar o bataie de inima furata, mintita, ilicita. Mi-am ales gresit modelele in viata si, din cauza asta, nu sunt in stare sa-i iert pe oamenii reali. Si-mi pare rau, si-as vrea sa ma schimb, si-as vrea sa mai uit…

Care au fost modelele voastre de viata? Ce iubire v-ati luat ca reper, ce poveste v-a stat la capataiul plin de vise si de asteptari? Voi pe cine ati iubit mai intai ca sa puteti ajunge la iubirea de pe urma?

Fantomele din casele regilor

Am vazut-o pe Regina Ana, soata Regelui Mihai, povestind la emisiunea Profesionistii despre fantomele din castelele si conacele prin care familia regala s-a perindat de-a lungul timpului. Pe vremea cand fiicele ei erau mici, o fantoma draguta, o doamna imbracata in alb, statea foarte mult in odaia fiicei sale, Elena. Asa ca ei au mutat fetita in alta incapere, iar camera fantomei au sfintit-o si au lasat-o libera…

Regina Ana ii mai povesteste Eugeniei Voda cum, in Irlanda, cred, pleca singura la vanatoare de iepuri, pentru ca aveau nevoie de carne. Isi lua pusca si cainii si pornea chitita sa impuste vietatile fricoase si gustoase. Numai ca, intr-o zi, a plecat la vanatoare cu cei doi caini. Ii auzea gafaind in spatele ei, le auzea schelalaitul si mergea cu incredere, sigura ca e escortata de prietenii credinciosi. Numai ca, dupa ce a impuscat primul iepure intalnit, s-a intors catre caini si… Cainii nu erau. Speriati, ogarii nici nu iesisera din conac, asa ca i-a gasit, cuminti, asteptandu-si stapana plecata la vanatoare cu fantomele locului de-a dreapta si de-a stanga sa.

Si in Palatul Elisabeta, aici, la Bucuresti, e o fantoma. Regina Ana a vazut cu ochii ei o femeie necunoscuta urcand scarile si a intrebat pe toata lumea daca in casa e o noua angajata. Nu era. E doar o fantoma, o fantoma pasnica. Nu stie daca e cineva din familia regala sau din personal, dar, cu siguranta, fantoma unei femei bantuie Palatul Elisabeta.

Am urmarit-o cu gura cascata, recunosc. M-au socat nu doar povestile in sine, ci naturaletea, firescul pe care Majestatea Sa il are in glas, desi vorbeste despre lucruri care, in mod normal, unui om de rand i-ar face parul maciuca. Regina, insa, nu adauga povestilor sale nicio clipa vreo remarca ironica, vreo gluma, vreo tresarire sau vreo explicatie de genul “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”. Vorbeste despre fantome cum am vorbi noi despre vreme, despre serialele de la televizor, despre brazii de Craciun, despre crema antirid. Iar asta ma face s-o cred, o data in plus.

Nu numai ca nu ma incumet sa pun la indoiala cuvantul Sau de Majestate, dar in minte mi se naste automat gandul ca regii, exilati dintotdeauna si pentru totdeauna in castelele lor vanturate de vremuri, chiar nu se mai tem de fantome. In somptuoasele lor refugii vechi de sute de ani, in conacele lor imbibate de trecut, in destinele lor consemnate pas cu pas, istoria nu mai stie sa se rarefieze. Dintre sutele, miile de fiinte care au murit in casele pe care le locuiesc ei, poate ca asa e si firesc, sa mai intarzie cate una, doua, trei, inainte sa se inalte de tot la cer.

Noi, cei care locuim in apartamente cat niste dughene, in cascioare facute in anii din urma din ciment cumparat de la coltul strazii, suntem in afara oricarui pericol sa dam nas in nas cu stramosii. Noi, cei care traim de pe-o zi pe alta, cum au trait si parintii nostri, la fel de saraci ca ei si la fel de nestiutori de unde venim si incotro mergem, n-avem nicio sansa sa ne impiedicam de martorii eternitatii inca neasezate in matca. Noi nu avem decat fantomele fostelor iubiri, ale fostelor tradari si esecuri. Ele ne bantuie odaile somnului si gafaie in spatele nostru cand plecam, flamanzi, la vanatoare de sperante proaspete. Doar ca, dupa o vreme, precum regii cei neinfricati, vom invata si noi sa nu ne mai temem de ele. Iar daca ne va intreba cineva cum a fost, cand a fost, o sa putem povesti, zambind, fara sa adaugam, la niciun colt de fraza sau de gand… “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”

Sexul si dragostea

Nu cred in iubirile in care nu exista dorinta, si patima, si atractie. Mi se par ori artificiale, ori chinuite si pe duca relatiile in care cei doi nu simt nevoia sa se atinga niciodata, sau se ating doar din obligatie, fie in virtutea politetii de cuplu, fie pentru ca, din cand in cand, ii oropseste si-i ajunge din urma fiziologia.

Multa vreme mi-a fost rusine sa cred una ca asta. Mi se parea ca nu e de demnitatea mea poetica sa consider sexul un ingredient insemnat al unei iubiri, cand conteaza, mai mult ca orice, visarea, ritmul comun al mintilor, si puterea de a filosofa pe doua voci armonizate. Dar am vazut, in timp, ca iubirile in care cei doi nu tanjesc unul dupa celalalt, nu adorm fericiti si imbratisati, si nu se trezesc bucurandu-se ca dau, in asternut, peste trupul celuilalt, atrofiaza, incet-incet, feminitatea si masculinitatea si, in timp, mototolesc si pofta de filosofie. Stiu multe cupluri care rezista impreuna, desi nu fac sex cu anii. Ei intre ei. Dar fac sex cu altii, au amanti sau amante, chiar daca nu de cursa lunga, dar macar la ocazii. Sunt cei disponibili, pseudocasatoritii, pe care am invatat sa-i recunosc de la o posta, fiindca am facut eu insami parte din gasca, la un moment dat. Si stiu destule cupluri in care cei doi, la fel, nu fac sex cu anii nici ei intre ei, nici cu altii, si stiu sa-i recunosc si pe astia dupa privirea sleampata si dupa aspiratiile vestejite. Sunt casatoritii blazati. Resemnatii neiubirii. Putinii oameni fericiti si entuziasti in relatiile lor sunt lesne de identificat. Pentru ca se tin de mijloc cand merg pe strada si se saruta de cate ori au impresia ca nu-i vede cineva. Nu, nu, sunt si cei care se saruta doar atunci cand ii vede lumea – aceia sunt prefacutii, cei care ar merita Oscarul pentru interpretarea rolului principal in filmul “Hei, noi avem o viata implinita, nu ca voi!”…

Eu mi-am dorit dintotdeauna o iubire mare, in care sa fim un singur trup, acelasi suflet. Sa simtim ca ne atingem inimile atunci cand ne privim in ochi, si ca ne atingem sufletul atunci cand ne imbratisam. Sa nu mai stim unde se termina trupul unuia si incepe al celuilalt, sa ne ghicim gandurile, sa ne fie sete unul de celalalt, sa ne pese de aceleasi lucruri pe pamant, sa adormim sarutandu-ne si sa ne visam imbratisati in timp ce dormim imbratisati. Eu am stiut dintotdeauna ca nu exista iubire fara sex, suflet fara trup, fericire cu ganduri comune si dorinte una hais, alta cea. Doar ca, la un moment dat, obosisem sa caut. Doar ca, dupa insingurari care-mi ranisera demnitatea, renuntasem sa sper ca-mi va fi dat mie sa traiesc o iubire mare, implinita, intreaga. Dar nu am abdicat niciodata de la credinta mea. Undeva, intr-un strafund de gand optimist, am stiut, dintotdeauna, ca nu exista dragoste fara sex, gand fara vis, suflet fara trup, intr-o iubire inalta si definitiva. Intr-o iubire completa, asa cum ne dorim cu totii, dar, uneori, nu mai avem puterea sa cautam sau macar sa asteptam. Si-atunci ne multumim cu jumatati de masura, cu sferturi de viata, cu resturi de orgasm, cu firimituri de bucurie in doi. Si atunci se face trist si se face zadarnic, in jur, si in noi. Si-atunci se face pacat, ce pacat…