Alice Nastase Buciuta

Eu, cea mai dezinteresata femeie a lumii, marturisesc ca, din interes, mi-am dorit si relatii cu barbati pe care nu ii iubeam deloc.

Am facut tot ce era omeneste posibil sa imi imblanzesc si sa-mi cumintesc inima razvratita de prea multe visuri atunci cand am intalnit un barbat spaniol, care ma iubea fara masura. Beneficia de fundalul celei mai frumoase tari din lume. Avea Mediterana in spatele profilului sau elegant, si Pirineii ca tapet pentru toate amintirile noastre comune. Avea masina occidentala scumpa si pasaport cu trecere lina peste toate granitele pamantului. Si avea intotdeauna posibilitatea de a-si face week-endurile in Barcelona cea binecuvantata de geniul lui Gaudi, in Granada in care Alhambra a adunat toata dantelaria superba a artei universale, pe Costa Brava cea presarata cu cladiri albe, pe acoperisul carora Dali a asezat oua de piatra si miracole de vazut cu ochiul liber…

Credeti-ma, as fi dat orice sa-l pot iubi. Viata langa el mi-ar fi fost senina si indestulata. Betia splendorii lumii ar fi putut, cred, sa-mi tina loc de betie a iubirii, macar pentru o vreme. Dar, pana la urma, am decis ca nu, nu pot sa fac asta. Iubeam, in tara mea plina de hartoape si gropi de gunoi, un baiat sarac si cu suflet bun. In fiecare duminica ma ducea la Big Berceni sa ne cumparam fructe, iar noi ne dramuiam banii si ne risipeam saruturile. Si eram fericiti.

Am mai avut un zvacnet catre un bogatas autohton, ceva mai tarziu, cand as fi putut sa jur, dupa cateva iubiri destramate in vant, ca nu exista dragoste. Ca e bine sa dai peste un prost care sa te iubeasca si caruia sa-i ordoni, din varful buzelor cam scarbite de buzele lui, sa-ti cumpere multe sandale de firma. Da, m-am gandit ca o sa-mi fie bine sa neiubesc un om care ma iubeste. Sa-mi traiesc anii fara palpitatii pentru cel de langa mine, poate doar cu cate un zvacnet ascuns si mascat, pentru cate un partener intalnit pe furis, pe ici, pe colo – pentru ca timpul petrecut pe cont propriu, sub pretextul nevoii de independenta a sufletului meu de artist fusese unul dintre punctele centrale ale negocierii noastre prematrimoniale.

Ma iert pe mine insami pentru toate incercarile mele nepotrivite felului meu de a fi. Cred ca in viata fiecareia dintre noi au existat tentative nedemne, iubiri mintite, triste pofte de a ramane, din interes, nu din iubire, langa cate un barbat. Iar eu ma spal de pacate iubind si azi, ca mereu, nebuneste, un barbat sarac, ce a venit in viata mea carand intr-o punga de plastic toata averea lui, pentru ca alesese, demn, sa lase in urma, altei femei si, paradoxal, altui barbat, tot ce muncise el o viata incercand sa construiasca o familie durabila. Cum tot raul e spre bine, din fericire, n-a reusit. Asa ca ne bucuram de ce avem azi impreuna, si ne trebuie, intotdeauna, foarte putin. Din ce in ce mai putin. Ca sa ne putem ierta unul pe celalalt si pe noi insine din ce in ce mai mult. Definitiv. Asa cum trebuie sa fie in iubirile pentru toata viata. Si, desigur, cum am mai spus, pentru toata moartea.

Ma impotrivesc casatoriei, atat cat mai pot cu slabele mele puteri de femeie. Ma trezesc delirand dupa cosmaruri in care se facea ca, din graba, din rutina, din blazare,  ajung ca-n vetustele bancuri, doamna in bucatarie, curva-n lume si bucatareasa in pat. Tresar din somn, dupa ce-am visat vis greu, vis amar, in care el ma atingea plictisit si ma insela entuziast.

Pentru ca, daca in stare de veghe sunt in stare sa ma adaptez cat de cat noii mele vieti fericite, daca am invatat sa mimez coerent increderea in noi si in mine, dincolo de pragul somnului redevin eu, cea care am fost dintotdeauna: o incalceala de temeri, un ghem de nesigurante, un amestec letal de intrebari absurde si raspunsuri jenante.

Probabil ca in sinea mea nu mai cred in casatorie. O privesc ca pe un gest care altereaza gustul iubirii si anihileaza trairile tandre. Stiu sigur, si asta ma doare, ca nu voi putea niciodata sa spun “imi ador sotul”, fara sa ma simt putin ridicola, desi nu mi-e deloc rusine sa ador barbatul care doarme acum langa mine, cel de care ma leaga azi doar o dragoste mare si un copil facut dintr-o urgenta a unei intalniri fabuloase. Si mai stiu ca declaratiile de dragoste facute intre soti imi suna cabotin, asa cum caraghios si spart mi-a sunat glasul lui Mircea Geoana, care, crezandu-se invingator, a tipat catre sotia dumisale: Mihaela, dragostea mea!…

Dar asta nu ma impiedica sa tanjesc, adesea, sa fiu mai mult decat iubirea fara acte a unui barbat langa care vreau sa traiesc, sa mor si apoi sa traiesc din nou. Nu ma poate face sa nu ma mai visez, macar din cand in cand, mireasa. Nu ma poate impiedica sa vreau sa-i port numele si sa fiu familia lui, rostul lui, in casa noastra si in ochii intregii lumi. Si sa-i mai fac o suta de copii, ca sa stie ca sunt a lui pe vecie. Ca sa ma iubeasca mereu.

* N-am pus niciodata pret pe sarbatorile indragostitilor, poate pentru ca nu m-a invitat niciodata nimeni sa le serbez cu fast. Nu am primit niciodata daruri de pret in numele vreunei iubiri, si nu-mi amintesc sa-mi fi aterizat candva in cutia postala intrebarea dulce, misterioasa, ametitoare: “Would you be my Valentine?”. Si nici nu am indraznit sa cant cuiva, vreodata, cantecul Ofeliei nebune de iubire: “Maine-i Sfantul Valentin,/ Dis de dimineata,/ La fereastra, iata,-ti vin/ Ca sa-ti fiu mireasa”…

* Sarbatoarea de sfantul Valentin mi-a devenit foarte antipatica acum ceva vreme, cand am aflat ca iubitul meu de odinioara, pe care incercam de zor sa il dau pe brazda in ale amorului cinstit, ma insela – imi vine sa zic pe furis, dar el o facea aproape pe fata- cu o duduie intitulata dupa numele sfantului indragostit. Asa ca, de ziua iubirii eterne si a amantei noastre perpetue, eram mereu imbufnata.

* Despre Dragobete, ca sa fiu cinstita, n-am stiut nicicand mare lucru. Nici macar data lui nu mi-am amintit-o niciodata exact, fiindu-mi de ajuns sa-l localizez undeva pe la sfarsitul lunii cu Valentinul. Pentru ca, desigur, daca imi puneam toate sperantele in cui inca de pe 14 februarie, nu aveam niciodata energie destula sa le dau jos si sa le fac respiratie gura la gura inainte de 1 Martie. Abia atunci, o data cu vestea primaverii, ma mai pricopseam cu cate un martisor si-un buchetel de iluzii. Si puteam s-o iau de la capat cu asteptarea.

* Am aflat de curand ca Dragobetele e pe 24 februarie si, nu stiu de ce, nu am mai uitat.

* Eu am sperat si am scris mereu, nadajduind sa mi se indeplineasca profetia, ca dragostea pogoara din cer ca un fulger. Am asteptat o noapte inalta, neasezata in calendare, in care sa se deschida cerurile si sa se pravaleasca asupra mea iubirea aceea mare si vesnica din care sa renasc si sa ma reinventez. Si, intr-o noapte aurita de luna, pe tarmuri imbratisate de ape, pentru mine dragostea a pogorat din cer ca un fulger. Am descoperit langa umarul meu un barbat pe care il cunosteam dintotdeauna, dar nu-l vazusem – si nu ma vazuse – cu ochii iubirii noastre posibile. Imposibile. Posibile. Inevitabile.

*Ceea ce s-a intamplat dincolo de noaptea aceea tine deja de istoria marii mele iubiri si gangureste intr-un patut de bebelus. Are ochii mei si zambetul lui. Si sangele nostru impletit, clocotit, razvratit.

*”Cand am fost la Venetia?”, l-am intrebat de curand. Nici el, nici eu nu am stiut sa alegem o data din memoria noastra indragostita. Pentru ca am trait de atunci o viata de om. “La sfarsitul lui februarie” a fost un raspuns care mi-a fost de ajuns pana azi.

* Am gasit astazi in buzunarul hainutei rosii pe care am purtat-o in noaptea fulgerata de luna si revelatii ale absolutului, biletul de avion al intoarcerii mele din ziua urmatoare.  Scria pe el We, 25 Feb 2009. Si a fost prima data in viata cand mi-a parut rau ca nu am crezut in Dragobete si in puterea lui de-a-i face pe indragostiti sa nu se mai desparta niciodata. De-acum cred. De-acum stiu. Chiar si pentru cei care nu pun pret pe sarbatorile indragostitilor, iubirea din februarie dureaza dincolo de anotimpuri, rastoarna inertii, sterge revolte.

* Probabil ca am sa cant, in curand, “Maine-i sfantul Valentin… la fereastra, iata,-ti vin…” Si pentru ca Dragobetele saruta fetele, am sa imi iau fetita in brate si-o sa purcedem la sarut. Si la aniversarea de un an a revelatiei dintai, si a iubirii de pe urma.

* Voi credeti in Dragobete?

In ciuda asternutului pufos al fericirii mele de astazi, subscriu intru totul tristetilor si mirarilor voastre: de ce, Doamne, ne indragostim in nestire de barbati nepotriviti?

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Cu ce sublere masori emotiile ca sa stii ca au devenit sentimente? Cum iti cantaresti bataile inimii ca sa pricepi daca ceasul ei tine ritmul unei mari iubiri sau doar se grabeste dupa o tresarire de teama, de dor, de speranta?

Am banuit ca m-am indragostit cand am adormit cu gandul la el si m-am trezit pentru ca-mi era dor sa mi-l amintesc din nou. Dar nu mi-am dat dreptul sa cred. Si-atunci am mai asteptat o vreme. Si m-am gandit din nou ca m-a napadit o dragoste mare cand m-am pomenit mergand pe strada si intorcand capul cu speranta ca, printr-o minune, el a rasarit langa umarul meu stang, acolo de unde se dezlipise ultima data lasandu-mi senzatia ca mi-a jupuit pielea, ca a iesit din mine, rupandu-se de intreg. M-am intrebat din nou daca nu cumva am gasit iubirea aceea, pe care o cautasem toata viata, atunci cand dorul de el m-a urmat in vis, si m-a facut sa tresar din somn mistuita de setea de a-i fi mama, si sora, si sotie, si fiica. Si apoi, mai tarziu, m-a fulgerat gandul ca sigur inseamna ceva daca umblu pe strazi beata de lumina, si daca imi umple sufletul vestea ca voi avea un copil…

Nu am gasit inca raspunsul clar, nu pot sa jur ca fericirea mea de azi se datoreaza unei mari iubiri. Nu vreau sa ma asez in bratele niciunei certitudini care sa ma faca sa nu mai fiu la fel de prezenta, sa ratez semne de pret ale sufletului meu, ale intalnirii noastre. In fiecare dimineata, sunt atenta sa simt daca mi-e la fel de drag sa ii gasesc zambetul lipit de umarul meu. Urmaresc cu grija sa vad ca imi zvacnesc la fel de repede mainile care-i intind prosopul si-i sterg trupul superb de apa, cand iese de sub dus. Sunt curioasa mereu sa descopar daca exista vreo sete atat de mare, incat sa ma faca sa beau si sa uit sa-i intind mai intai lui paharul cu apa.

Cum stiu ca iubesc? Poate pentru ca ma intreb, in fiecare zi si-n fiecare noapte, cum sa fac sa ii daruiesc fericirea. Poate pentru ca e o voluptate adanca in interogatia mea. Poate pentru ca vreau sa ma intreb, iar si iar, ca sa ma apar de capcana raspunsurilor care ucid vigilenta, ca sa ma feresc de declaratiile banale, care au doar un punct la sfarsit. Un punct, dincolo de care adoarme iubirea.

P.S. Sunt ultimele zile in care mai puteti trimite pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru, si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.

Viata mea intreaga am asezat-o sub semnul intrebarilor formulate cu sufletul ravasit de emotie. Am crescut cu gandul din povestea Bunicului, intrebandu-ma “Dar cocorii unde se duc, cand se duc?”, apoi adolescenta si dragostea dintai mi-au stat de veghe in lanul de secara si m-am incapatanat sa incerc sa aflu unde se duc ratele de pe lac, iarna, cand apele ingheata…

Si au venit dupa aceea iubirile care au plecat si pe care nu le-am mai gasit niciodata. Iubirile mari si frumoase, pe care le-am lasat sa se risipeasca printre nimicuri. Iubirile meschine si mintite, de care am reusit sa ma eliberez, dupa incrancenari care m-au costat taifunuri de orgolii si lacrimi. Si m-am intrebat, cu inima insangerata, unde se duc iubirile in care am crezut fie si macar o secunda? Ce se alege de speranta noastra dintai? Cum de se domoleste bataia inimii? Sub imperiul carei nepasari sau dureri sau rataciri inima inceteaza dintr-o data sa cante si incepe sa ticaie banal, ca un ceasornic care nu stie sa faca altceva decat sa bata spre a ne masura destramarea?

Iubirile pe care nu  le-am trait niciodata unde se duc? In tara iubirilor netraite – un fel de sanctuar care se deschide doar pentru cei norocosi, care au dreptul la a doua sansa? Dar iubirile pe care doar le-am visat ne asteapta acolo, cuminti, intr-o lume onirica, si, intr-o alta noapte cu luna ne vor da dreptul sa le visam pana la capat?

Am auzit aseara, dintr-o intamplare, cantecul sub ritmul caruia mi-am asezat dragostea mare si intreaga sub semnul careia traiesc astazi. A fost cantecul marii mele sperante de inceput, declaratia mea de dragoste asa cum nu am mai trait niciodata. Cantecul meu de teama si de insingurare in asteptarea unei iubiri care ar fi putut sa nu-mi fie intoarsa, a unei decizii care ar fi putut sa nu vina nicicand. Alegerea mea de a nu lupta. Decizia mea de a nu ma indoi. De a iubi si atat. L-am ascultat si am plans, pentru ca mi-a adus dintr-o data in inima tot dorul nebunesc, si dulce, si enorm, pe care l-am purtat cu mine fara sa il pot spune nimanui. Fara macar sa il pot aseza in cuvinte. Am plans, pentru ca m-a facut sa imi amintesc toata sfasierea si toata stralucirea sub care mi s-a nascut dragostea. Pentru ca m-a durut cumplit sa inteleg ca sunt gata sa fac cea mai amarnica, cea mai de neiertat greseala. Si sa uit cum a fost. Si sa merg mai departe pe drumul uitarii. Pe drumul la capatul caruia asteapta, intotdeauna, calma si ferma in nemilosenia ei, intrebarea: Dar iubirile unde se duc, cand se duc? http://www.youtube.com/watch?v=lVOu47ib9s8&feature=related

P.S. Astept pe adresa alice@revistatango.ro povestile voastre avand ca tema Dragoste fara limite. Castigatorul va primi drept premiu publicarea povestii sale in paginile revistei si pe site-ul nostru si o cina romantica, in doi, oferita de LG, initiatorul acestui proiect minunat.