Domnul a dat, domnul a luat

Ma adaptez cu greu la noul meu nume, desi am ales sa il port din iubire – si nu pentru ca nu s-ar fi putut altfel. Nu stiu sa ma prezint cu noul nume “de scena” pe care mi l-am ales, asa ca revin, adolescentin, la o prezentare absurda pentru o femeie de 40 de ani, si-mi spun doar prenumele: Alice.

In acte port doar numele lui. In semnatura, port si vechiul nume, si noul nume. In inima mea nu mai stiu cum ma cheama. Si tocmai din bulversarea asta, mi se face mila si mi se face drag de toate femeile lumii care au trecut prin acelasi chin, pentru unele dulce, pentru altele nesuferit. O vad la televizor pe Beatrice Rancea, si-mi imaginez cat de greu trebuie sa ii fi fost sa treaca peste hopul renuntarii la un nume celebru, Bleont- al sotului care-a parasit-o pentru alta – si sa se lupte sa-l impuna pe cel pe care il poarta acum. Ma uit lung la Ileana fosta Pescariu, actualmente Badiu. La Andreea Marin devenita Banica, la Mihaela Schwartzenberg redevenita Radulescu. Si imi amintesc si de epopeea cvasiridicola a Adrianei Bahmuteanu, care, fiindca n-a capatat acordul fostului sot, Bahmutan, sa pastreze numele pe care il facuse cunoscut, a decis sa isi ia un psedonim asemanator si sa anihileze protestele ex- consortului. Pentru ca, da, asa cum barbatii ne dau numele lor, au dreptul sa ni-l ia. O femeie la divort nu poate decide cu de la sine putere ca ramane sub palaria numelui capatat la casatorie. Are nevoie de bunavointa fostului sot – si de semnatura lui in fata judecatorului – ca sa il poarte si dupa despartire. Domnul a dat, domnul a luat.

Stiu povesti cu oameni care s-au despartit sau erau cat p’aci sa se desparta in pragul nuntii, fiindca nu s-au inteles asupra numelui. Stiu istorii cu femei care nu-si mai regasesc identitatea, sau celebritatea, sau lejeritatea. Eu, de pe urma schimbarii numelui am pierdut viza de America – a trebuit sa aplic pentru alta…- si am castigat intorcerea, vertiginoasa, la prenumele dezgolit de alte brizbizuri, ca o revenire la inocenta.

Sunt Alice Nastase, mama Ilonei si a lui Victor, sunt Alice Buciuta, sotia barbatului pe care il iubesc, sunt Alice Nastase Buciuta, faptura indragostita, insingurata, fericita, speriata care incearca sa se aseze in noua sa viata senina si in noua ei semnatura neexersata indeajuns. Sunt Alice Ionescu, eleva de liceu. Sunt Alice a voastra, a lui, a tuturor, a nimanui. Sunt o inima rosie atarnata de gatul unei femei fara nume.

De ce putem iubi un barbat insurat

Pentru ca bataile inimii sunt intotdeauna mai puternice si decat fosnetul hartiilor de la starea civila, si decat zornaitul banilor.

Pentru ca, uneori, un om insurat poate sa iubeasca pe altcineva decat partenerul lui oficial, cu mai multa daruire si cu mai multa deznadejde decat un om necasatorit.

Pentru ca inima noastra e salbatica si libera.

Pentru ca, dureros de des, casniciile sunt niste cimitire ale iubirii si toti ne dorim sa mai traim un pic, chiar si incalcand normele lumii si promisiunile facute candva.

Pentru ca, in cele mai multe din cazuri, oamenii s-au casatorit dintr-o slabiciune, dintr-o obligatie, dintr-o traditie, dintr-o plictiseala, dintr-o prostie. Procentul celor care s-au casatorit dintr-o mare iubire, fara sa fi avut nicio indoiala in momentul in care au mers spre altar, este mai mic de 3%.

Pentru ca dragostea pogoara din cer ca un fulger, si loveste nemilos inimile in care nu mai exista iubire.

Pentru ca avem dreptul si obligatia sa fim fericiti.

Pentru ca avem o singura viata si, atunci cand nu iubim, o mie de morti.

Jumatate de luna, jumatate de inima

Drumuri inalte. Zboruri prelungi. O jumatate de luna pe cer. Descrescatoare. O jumatate de inima in piept. Sfartecata. 

Am ajuns in Israel,  unde stelele clipocesc cald, a primavara. (Dar mie mi-e inca dor de ninsoarea de noaptea trecuta, si vor mai trece anotimpuri peste gandul meu pana sa invat sa uit, la fel de repede cum stiu sa iert.)

O stewardesa frumoasa si blonda s-a oprit langa mine sa-mi vorbeasca, cu drag, despre cartile mele. Am ridicat privirea mirata, intrebandu-ma cum de m-a recunoscut sub gluga, sub genele nerimelate, sub cearcanele nesomnului adunat cu migala. “Esti atat de trista”, mi-a spus, iar eu am zambit, ca s-o contrazic. “Esti  trista  in  carti  si  pari  trista  si-acum”, mi-a soptit din nou, adunandu-ma intr-o privire. Apoi m-a invatat cum sa ma rog in Tara Sfanta:  “O singura rugaciune. O singura dorinta. Gandeste-te bine!”, mi-a spus. Si a plecat, ca un inger blond, spre coada avionului.

Nu pot sa adorm, desi sunt istovita de drumuri si ganduri. Jumatatea de luna imi bate drept in jumatatea mea insangerata de inima. Incerc sa-mi adun rugaciunile intr-una singura. Incerc sa-mi adun tristetile intr-o speranta unica. Incerc sa gasesc un singur cuvant despre tot ce-mi doresc. Si nu sunt in stare. Ce sa cer mai intai? Ce poti sa ceri mai intai?! Dragoste? Lumina? Credinta? Noroc? Bunatate? Speranta? Imi revine obsedant in minte numele lui, numele interzis. Si oftez, cu sufletul ingenuncheat. Ma apropii de vise si tac.  Plang pios. Alunec in somn cu credinta.

Fara cuvinte

Cateodata, cuvintele nu ma mai vor. Cateodata, ma simt tradata de ele. Si, in mod sigur, si ele de mine. Le-am folosit deja pe toate, de cele mai multe ori fara rost. Le-am pangarit asezandu-le in declaratii aprinse, in chemari ale uneor iubiri inventate, in descrieri de fapte pe care nu le-am trait niciodata.

Am spus, de prea multe ori, “te iubesc”, ca sa ma mai creada deja cineva ca eu stiu ce-i iubirea. Am spus, uneori, ”am sa mor pentru tine”. Si nu am murit. Imi tarasc inca vinovatiile pe drumuri care nu duc nicicand la iertare. Cuvintele altora s-au dezbarat si ele de mine, mi-au mangaiat sufletul fara sa poarte in ele miez de adevar. Mi-au promis vieti, si morti, si sperante care nu s-au nascut vreodata.

Azi tac de dragoste si disperare. Azi nu mai stiu sa vorbesc. Toate silabele sunt arme ale neintelesului. Renunt la vorbe, ca la niste haine purtate prea mult. Si ma intorc, cuminte,    la bataia inimii.    Inima mea care,    din  bum-ul  ei  egal,   monoton,    inutil,    n-a construit niciodata metafore. Ma retrag in nimicnicia mea de sange care pulseaza a dragoste, intr-un du-te vino care nu asculta de intelesuri asezate in fraze maiastre. Ma inchid in singuratatea mea in care inspir, expir, numai si numai fiindca sper ca, intr-o zi, intr-o alta zi mai inalta, voi regasi o alta respiratie, care, impletita cu-a mea, va suspina alaturi de mine in somn cea mai intreaga si mai definitiva poveste de dragoste.

Pana atunci… “m-apropii de pietre si tac. Iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna, si-o rasar, si-o prefac intr-o dragoste mare”.