Am avut o zi groaznica…

Am avut cativa ani buni cand, inainte sa ma asez in pat si sa-mi trag sufletul, ma vaicaream macar putin despre ziua care dadea sa se incheie. Mi-am dat seama cat de des obisnuiam sa-mi plang de mila cand Ilona, abia intoarsa de la gradinita, s-a asezat pe marginea patului si, dandu-si pletele blonde peste umar, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glasciorul ei fraged: “Oh, am avut o zi groaznica”… Si abia in glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal si mi s-a facut rusine, si mi s-a facut parere de rau, si mi-am promis sa fiu mai atenta cu lucrurile pe care le spun si le traiesc in fata copiilor mei. Pentru ca ei retin totul, repeta totul. De la cuvinte si gesturi, pana la marile greseli ale vietii noastre.

Am revazut azi episodul acela din Anatomia lui Grey in care personajele mor, iubirile se destrama, copiii isi pierd parintii, iar parintii raman fara copii. Episodul in care Meredith si Alex raman blocati intr-o ambulanta, cu un bebelus bolnav in brate… In care sotul lui Teddy moare pe masa de operatie, in timp ce sotia lui opera o femeie cu inima facuta ferfenita dintr-o greseala a altui medic. In care Meredith si Derek sunt anuntati ca fetita iubita, Zola, nu le va mai fi incredintata… L-am revazut si am plans, cu recunostinta ca traiesc. Ca iubesc. Ca sunt mama.

Zece ani de mare dragoste

Am nascut, acum zece ani, cel dintai copil al meu. Si dincolo de intalnirea cu Ilona viata mea s-a rasturnat profund, iremediabil. Au venit apoi si alti copii. Victor. Si Iza. Insa marea revelatie, marea uluire, marele miracol atunci l-am trait, cand am descoperit dintr-o data cat de imensa este dragostea, cat de adanca e credinta, cat de mareata e senzatia de apartenenta si de posesie pe care o ai fiind mama, avand copii.

Ziua primei mele nasteri a fost o zi grea, o zi mai lunga decat veacul, o zi ciudata. O zi uimitoare, in care dialogurile mele scrise cu Simona, cea care-mi era adevarata pereche a sufletului si a singuratatii mele, mi-au tinut de urat, de durere, de curaj. Si-mi amintesc acum, cu uimire, ca, a doua zi dupa ce am nascut-o pe Ilona, m-am privit in oglinda si am vazut ca am incaruntit, ca in povestile auzite in copilarie, in care se spunea ca poti, dupa ce treci printr-o mare spaima, printr-o enorma durere, sa te trezesti ca ti-a albit parul. Incet, incet, in urmatorii ani, parul meu si-a revenit la culoarea dinainte, apoi a inceput din nou sa incarunteasca, fara ca mie sa-mi mai pese de asta. Viata mea de pana acum s-a aratat atat de bogata, atat de intreaga, atat de frumoasa, incat isi merita fiecare fir de par alb.

Scriu, pe acest blog, de mai bine de trei ani. Scriam candva, tot la fel, in noaptea de dinaintea aniversarii Ilonei, cu maini la fel de pline de emotie, cu suflet la fel de plin de recunostinta, un text pe care il numeam “Sapte ani de dragoste”. Intre timp, s-au facut zece. Zece ani de mare dragoste, pentru ca, intre timp, Dumnezeu a fost bun cu mine si mi-a dat voie sa aflu diferenta.

Ilona e Marea mea Dragoste. Si astazi implineste zece ani. Inchid ochii si ma intreb cand au trecut. Inchid ochii si vad bebelusul acela despre care, atunci cand mi-a fost asezat in brate, am gandit ca e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata. Ca e mai frumos decat curcubeul si decat cerul cu stele, mai frumos decat toate cartile pe care le-am citit in viata, mai frumos decat marea, si decat luna, si decat toate simfoniile lui Beethoven. Ca e cel mai de pret dar pe care il puteam primi in trecerea mea pe pamant.

Cand te fardezi prima data

Baietii asaza in istoria pretioasa a maturizarii lor prima bere bauta cu tatal. Fetele, prima zi in care au avut voie sa se machieze cu fardurile imprumutate din trusa mamei.

Eu imi amintesc si acum de ziua in care, fara sa ma mai tem ca voi fi mustruluita, am iesit din casa cu pleoapele pictate cu albastru. Purtam o rochie de panza, evident, albastra – pe vremea aceea asorteurile nu ajunsesera la rafinamentele uneori aberante de azi – si mi se parea ca toata lumea ma priveste, uluita de emanciparea, de curajul si de frumusetea mea. Aveam 17 ani.

Cu riscul de a parea cumplit de batrana, folosesc din nou expresia “pe vremea mea”… Asa era pe vremea mea, cu totul altfel decat in zilele de nabadai si indrazneala ale preadolescentelor de azi. Marele meu curaj a fost, la 17 ani, sa imi ating pleoapele cu un praf albastru, matasos, adunat parca de pe o aripa de fluture. A fost si varsta la care am indraznit sa sarut un baiat, dandu-mi ragaz de alti cativa ani buni ca sa ma hotarasc sa merg mai departe cu apropierile trupurilor. A fost varsta la care mi-am promis sa ma casatoresc cu prima mea dragoste – si tot varsta la care am priceput ca va trebui sa-mi incalc promisiunea…

Astazi, Ilona, fetita mea cea mare, imi cere cateodata putin blush, inainte de-a pleca la vreo petrecere intre copii. Aseara, Iza nu mi-a cerut voie sa dea iama printre farduri, iar eu nu mi-am dat seama ca, de cand se ridica in picioare, poate ajunge sa-si ia singura ce vrea de pe raftul din baie. Am notat insa ziua in care am gasi-o rujata, ca sa-mi fie mai usor candva, cand s-ar putea sa avem nevoie de dovezi ca sa ne amintim.

Femeia de zapada

Am inaltat om de zapada in curtea casei noastre din Popesti. Rostogolind bulgarii prin pulbere de nea, am rostogolit inapoi anii, catre noi, cei care am fost candva, lipsiti de pacate. Cat ne-am jucat noi de-a copilaria, Izuta a dormit si ea afara, infofolita in paturi blanoase si-n privirile noastre grijulii.

Uite ce snowball mare a facut Paul! – a zis Victor, iar noi am ras, nestiind daca sa ne bucuram pentru firescul in care si-a insusit limba engleza sau sa ne ingrijoram pentru limbajul lui de balta. Iar mai tarziu, pentru ca ne-am pomenit impopotonand faptura alba cu accesorii femeiesti, ne-am amintit de vechea vorba din popor “treceau pe drum un om si o femeie” si, hohotind, am hotarat ca nu e om de nea, ci femeie. Femeie de zapada.

Are gene false de la Sephora, din acelea mov cu sclipici, pentru petrecere. Are teasta infasurata intr-o mesa de par blond, din colectia de brizbizuri a Ilonei, iar gurita e data cu gloss veritabil, de la Avon. Fularul nu este Burberry original, e doar o imitatie, insa e de lana si eu cred ca adauga o nuanta de clasa “outfit-ului”, daca pot sa ma exprim asa de pompos si uitati-va ca pot. Tichia e culeasa de pe la vechituri, dar recunoasteti ca nuanta ei cruda subliniaza si mai bine movul clipirii. Are cercei de bilute si, pe cele doua burti, nasturi in forma de oscior, comestibile, alese dintre boabele pe care le cumparam drept hrana patrupedelor dragi.

Tropotind pe langa doamna noastra din curte, avem si noi picioare inghetate si suflet plin de iubire. Avem maini reci si inimi fierbinti. Si, mai presus de toate, avem o familie binecuvantata, asa cum ne-am dorit mereu, dar nu ne-a fost dat decat dupa ce am platit pretul. Dupa sperante si iubiri risipite, dupa caderi si  dupa tradari, dupa iluzii, dupa deziluzii, dupa dureri, dupa divorturi, dupa deznadejdi. Dupa miracolul ca ne-am gasit si ne-am recunoscut.

10 ani, la multi ani!

Ziua in care ne-am bucurat ca proiectul “Reversul Medaliei” prinde viata a fost, de fapt, o dubla aniversare. Pe 8 decembrie, Matei, baiatul cel mic al lui Paul (si, cum ar veni, cel mijlociu al familiei noastre in versiune extinsa) a implinit 10 ani, iar noi am serbat in locul pe care el l-a ales ca fiind liman de garantata distractie: Lasermaxx. Fara sa am tinuta potrivita, mi-am facut, totusi, de joaca, de nazbatii, de mare iubire alaturi de cei mici.

Avem, macar din cand in cand, cinci copii si, pentru totdeauna, o nemarginire de lucruri splendide de construit si de invatat impreuna. Noi, Iza, Victor, Ilona, Matei, David, Paul si Alice Nastase Buciuta.