Am castigat Cireasa!

Am vrut sa ma abtin. Sa nu ma laud. Sa nu topai chiar in vazul si-n auzul lumii. Sa fac pe modesta. Sa ridic gratios din umeri si sa zic “N-a fost mare scofala, normal ca am castigat…” Dar apoi mi-am dat seama ca, pur si simplu, nu mai pot sa tac. Ca sunt prea emotionata, prea bucuroasa, prea mandra ca sa nu spun: “Hei, auziti, auziti! Am castigat Cireasa de pe tort! Sunt o gazda buna si n-am facut asa multe greseli cat sa ma certe Horia! Oaspetii mei s-au bucurat sa vina la noi la cina, iar copiii mei adorati, talentati si cuminti, sotul meu bun si bland m-au ajutat sa pregatesc masa, sa anim seara vizitei, si sa castig!”…
Poate ca pare o chestiune frivola. Poate ca ar trebui sa ma prefac a fi o doamna atat de intelectuala, incat sa nu-mi pese de ale gurii, doar de ale mintii. Dar eu sunt

Ding-dang, numai inima

Pentru noi, Craciunul vine odata cu petrecerea aniversara a Izei, fiindca sarbatorile noastre si-au asezat altfel datele in calendar de cand s-a nascut fetita noastra cea mica. Pentru noi, Craciunul vine, ca-n fiecare an, dupa o stradanie nebuneasca de-a randui toate treburile Tangoului, in asa fel, incat revista sa fie gata la timp, iar noi sa putem pleca pe la casele si pe la brazii nostri, multumiti ca, desi e tot mai greu de indurat realitatea din lumea noastra de hartie, revista va iesi pe piata festiva, desteapta, plina de culoare si de suflet, asa cum numai noi stim s-o facem.

Pentru noi, Craciunul vine cu lumina in suflet si cu mare dragoste. Cu urari de drag de la prieteni si cu multumiri din adancul inimii catre aceia care ne citesc. Cu bucuria intalnirii, reintalnirii cu prietenii nostri Madalina si Vincentiu, cel din urma aniversat si el in aceeasi zi cu Iza noastra draga, dar si cu speranta ca vom reusi, in zilele de vacanta, de bucurie si huzur, sa ii vedem, sa ii felicitam pe toti cei care fac parte din viata si din inima noastra.

Pentru noi Craciunul vine cu smerenie si cu recunostinta pentru viata frumoasa care ne-a fost data. Cu dorinta de a saruta mainile celor care ne-au scris dupa ce ne-au rasfoit cuvintele.

Craciunul vine cu poezie inalta si splendida. Cu aniversarea lui Emil Brumaru. Cu indrazneala de a reasculta cantecul meu si al surorii mele Oana, cantat demult, pe vremea cand ne numeam Ionescu si indrazneam sa asezam pe portativ versurile lui Nichita Stanescu.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
in noaptea aceasta e-o singura stea
si-o nenumarare de ceruri albastre.

.

Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.

Masina mea decapotabila

Cu siguranta, pare o frivolitate. E ca si cum m-as lauda ca mi-as fi luat si eu poseta Vuitton. Ca si cum as spune, asa, intr-o doara, ca am sandale Dior. Sau poseta Chanel. Dar eu nu ma laud niciodata cu ispravi materiale, ci, atunci cand povestesc ca, in Rhodos, mi-am petrecut o zi jumate din viata conducand o masina decapotabila, doar marturisesc, cu uimire, cu sfiala, cu stanjeneala, ca a fost unul dintre cele mai profunde, mai memorabile rasfaturi ale vietii mele.

In ziua in care am ales masina pe care sa o inchiriem, mi-am dat seama ca, in cei 42 de ani ai mei nu am urcat niciodata intr-o masina decapotabila. Ca nu am simtit rasfatul vantului si al soarelui, ca nu am zburat, conducand, asa cum trebuie sa fi simtit toti cei care au calatorit in vehicule decoltate. Si ca merit, pe insula iubirii si a splendorilor, sa imi fac un dar.

Masina noastra alba si mandra ne-a dus pe tarmuri prelungi si binecuvantate de singuratate si valuri, pe plaje pe care ne-am oprit ca sa inotam si sa ne ingaduim sa comparam desfatarea Egeei cu a Mediteranei. Ne-a purtat, pe drumuri insingurate si trufase, catre castelele si cetatile venetiene uitate din alte ere.

La Monolithos, locul in care s-a filmat Tunurile din Navarone, am prins si unul dintre cele mai tulburatoare, mai profunde, mai ametitoare apusuri de soare. Un apus pe care am incercat sa il pastram in palme, in inima, in imagini.