Din dragoste, din frica

Am scris cu cateva zile in urma un articol in care pomeneam despre cei care nu-si tin cuvantul. Am primit sapte reactii – chiar sapte, nu e nici o metafora, nici o hiperbola- de la oameni mai mult sau mai putin suparati, care mi-au scris sau mi-au spus ca au simtit imediat ca la ei m-am referit. Si ca dezvaluirea mea i-a durut. Ca nu se asteptau sa fac publica o nemultumire care ii vizeaza atat de clar – au zis unii -, si ca, oricum, ei au avut motive serioase sa nu se tina de cuvant – imi explicau altii. Cineva, o singura persoana, mi-a spus ca ii pare rau ca m-am suparat pe el si ca o sa se straduiasca sa nu ma mai dezamageasca. Dar eu nu scrisesem avand pe cineva anume in minte, ci punand intr-un puzzle mai multe feluri de uimiri si tristeti capatate in ultima vreme.

Traim vremuri grele, in care milioane si milioane de oameni isi pierd locurile de munca sau fac foamea in cate un colt de lume. Iar eu ma invart, totusi, printre oameni pentru care orice munca e prea grea si prea nesuferita, iar a nu-ti tine cuvantul si a nu-ti face treaba pe care uneori doar ai promis, dar alteori ai fost si platit sa o faci, a devenit o ocupatie mai fireasca si mai la indemana decat uitatul la televizor.

Nu stiu sa cer si nu stiu sa primesc, iar cei de langa mine simt asta imediat. Tot ceea ce fac eu pentru cei din jur intra la capitolul lucrurilor firesti, in timp ce tot ceea ce fac altii pentru mine – probabil fiindca eu multumesc intotdeauna peste masura de politicos – intra la rubrica de mari favoruri. Umblu din zori si pana in noapte, carand un bebelus dupa mine si lasand sau luand de la scoala alti doi copii, in speranta ca astfel fac sa functioneze o viata intreaga, o familie intreaga si o institutie care, la randul ei, tine in viata o echipa intreaga, si care aduce multa lumina in vietile unor necunoscuti cu suflet nobil. Iar cei care, la un moment dat, intr-un zvacnet de entuziasm, mi-au promis ca ar face orice pentru mine si idealul de curaj pe care il reprezint, se uita la mine mirati si-mi povestesc apoi ce greu le e lor sa astepte sa ma intorc de pe drumuri si sa le amintesc ce-ar mai fi de facut. Iar daca indraznesc sa ma plang ca oamenii nu fac din dragoste nici jumatate din ce-ar putea sa faca de frica, trebuie sa accept ca, dupa ploaia de reprosuri care ma va uda pe mine pana la suflet, o sa-mi cer iertare de la fiecare dintre cei pe care i-am mahnit. Pentru ca eu nu stiu sa iubesc decat fara masura.