Mai waka-waka 5 minute si plec

Am inghetat bocna la concertul Shakirei. Mai intai, am asteptat cateva ore, biciuiti de vant si de stropi racorosi, dusmanosi, si nici macar Smiley, pentru care marturisesc ca am o slabiciune indecenta, nici macar a lui splendida Dream Girl nu m-au putut entuziasma inainte de intalnirea cu blonda, impetuoasa columbiana, conationala a lui Gabriel Garcia Marquez.

Intre recitaluri, ne-am adapostit, o vreme, sub tribuna Kiss Fm. Intr-un demers de curaj si disperare am intrat de-a busilea pe sub o scara, dand la o parte bannerele care infofoleau foisorul in care invitatii norocosi ai postului de radio beneficiau de acoperis si de perspectiva de la inaltime.  Ne-am ascuns ca niste emigranti iesiti de sub lege, ne-am asezat pe jos, pe cateva prelate uitate sub constructie.  Dar, in semn de respect fata de Shakira si fata de cele 6 milioane date pe 5 bilete, am iesit atunci cand si ea a izbucnit pe scena.

A fost frig taios toata seara, iar scena nu era impodobita decat cu doua ecrane nu foarte generoase, asezate de-o parte si de alta a sa. Adica, tot cei care o vedeau cu ochii lor pe Shakira cea miniona si saltareata, pe scena, o sorbeau din ochi si pe ecranele care-i flancau faptura si glasul. Noi, cei care platiseram doar 120 de lei pe bilet, nu vedeam nimic, si auzeam in functie de cum isi facea vantul pomana cu noi, batand dintr-o parte, facandu-ne sa simtim ca iarna-i ici, vara-i departe.

Ca sa rezistam, am facut parteneriat intru dardaiala cu cele mai vesele, mai scumpe, mai dragi si mai entuziaste fapturi pe care le cunosc: cu Roxana Iliescu cea mereu surazatoare si cu Mirela Retegan, inventatoarea distractiei organizate, si fermecatoarea sa gasca Zurli compusa din vreo 15 fete numai zambet si miere. Am dansat toti waka-waka cu mult inainte sa-si termine Shakira machiajul si coafura, cand inca ploua mai milos, iar temperatura nu scazuse sub 15 grade. Ceva mai tarziu, cand toti dardaiam lent si trist, in ritmul baladelor cantate in spaniola cu vorbe amare, am incercat sa glumim si ne-am spus bancul cu motanelul pe acoperis, dar n-am mai fost in stare sa concuram hohotele ironice ale ploii.

La Nothing Else Matters, fiindca, la fel ca noi toti, nu intelegea de ce canta Shakira piese potrivite pentru un unplugged memorabil, comis intr-o sala intima si calduroasa, Roxana si un sfert din gasca Zurli au plecat, plouati nemetaforic. Nu mult mai tarziu, s-au risipit toate ramasitele celei mai tari gasti de animatori pentru copii din tara noastra, dandu-ne de gandit si de uimit. Fiindca am ramas doar noi. Singuri. Uzi. Dardainzi.

Primul a clacat Victor – si drept remediu a capatat geaca lui Paul, care a ramas numai in jacheta. Apoi Ilona a decis ca poate renunta la pasiunea ei pentru cantecele Shakirei si m-a rugat sa mergem naibii odata acasa. Dar pentru ca eu duc cu mine in continuare aceeasi deformatie profesionala din anii mei de jurnalism frenetic si nu pot sa plec de undeva decat dupa ce s-a ispravit totul, am rugat-o sa mai rabde si mi-am extras puloverul de sub fashul fleoscait ca s-o apar mai bine.

Shakira, insa, ne-a spus gudbai fara sa cante waka-waka. Peste scena s-a lasat intunericul si peste inimile noastre deznadejdea. Jumate din jumatea care izbutise sa reziste pana la sfarsit a plecat, bodoganind. Portile s-au deschis catre iesire, lasand coloanele groase de spectatori amarati sa mearga spre casa, tarsaindu-si ghetele si inimile ude. Si era cat p-aci sa plecam si noi, dar, intr-un ultim zvacnet de speranta, ne-am intors si am intrat prin efractie pe portile, de-acum nepazite, care duceau direct langa scena.

Am trait 10 minute de extaz si lumina, care ne-au salvat de la dezastru o seara facuta ciuciulete. Am vazut-o pe Shakira, intoarsa tarziu la un bis nebisat, dar probabil prevazut contractual sau impus de bunul ei simt, de la 2 metri distanta, iar ea ne-a privit in ochi si noi am scotocit-o cu privirea pretutindeni. Avea un pic de burtica si pielea alba si fina precum caimacul laptelui de tara, avea parul zburlit si ud, iar fusta din franjuri sidefati ii lasa sa iasa la iveala coapsele plinute si ferme, fara pic de celulita. Avea sutien de culoarea pielii prins cu mai multe randuri de bande elastice, sa nu-i zburde dintr-insul sanii mici si rotunzi. Si era din nou desculta, desi, mai devreme, ne ceruse voie sa isi puna cizmele, fiindca ii inghetasera labutele din spate, si juca de zor pe scena, printre dansatoare care n-o puteau egala in sprinteneala. Vocea ei adanca, ciudata, se auzea desavarsit, iar cele mai grozave hituri, acelea dupa care tanjiseram cu totii pana atunci, Hips Don’t Lie si Waka-Waka, ne-au zdranganit toate indoielile formulate sub tortura frigului si a ploii. Am plecat spre casa iubind-o din nou pe Shakira, impodobiti cu zorzoanele de hartie aruncate din tunurile cu aburi si cu lumina zambetului ei calduros. Am plecat fericiti, innoptati, luminati, inseninati de sansa celor 10 minute de concert vazut, trait, auzit cum se cuvine. Si apoi, dupa ce ne-am indesat in masina, ingroziti de rafalele de grindina pornite o data cu fulgerele, ne-am dumirit ca ar fi putut fi si mai rau, si mai de neuitat…

Unde fugim de acasa?

De cate ori petrec mai mult de un ceas intr-un oras mai bland si mai prietenos decat Bucurestiul, mi se face dor sa ramanem de tot. Visul meu devine si mai indraznet atunci cand dau peste cupluri de bucuresteni refugiati in provinicie, ca sa intemeieze afaceri prietenoase, magazine frumoase, refugii de drag si de rasfat care nu si-ar gasi locul la fel de usor in tumultul din Capitala.

Mi-a scris o prietena neintalnita, indemnandu-ma sa mergem sa vedem in Sibiu un magazin care nu seamana cu altele. I-am urmat sfatul si am dat peste o casa racoroasa si senina, in bucataria careia se vindeau prajituri de casa si dulceturi fine si care-si pregatea celelalte incaperi pentru a le transforma in locuri primitoare pentru cei ce vor sa citeasca, sa deguste, sa viseze, sa probeze haine frumoase, sa scrie… Dar cu atat mai mare mi-a fost uimirea sa aflam ca cei care au inventat Kazza sunt bucuresteni de-ai nostri, fosti colegi de breasla retrasi la timp din vartejul si nedreptatile presei, si cu atat mai mult a zvacnit in noi, inca o data, dorinta de-a renunta la tot si de a o lua de la capat. Iuliana, sibianca necunoscuta care mi-a scris, ne-a sfatuit sa luam pranzul la Felinarul, un restaurant al unui irlandez si al unei romance (sau viceversa, al unei irlandeze si al unui roman), unde mancarurile sunt fara seaman pe lume. Asa au fost. Pranzul nostru ne-a daruit delicii inedite in umbra dulce a unei terase unde ne-am simtit ca acasa.

Din Hiltonul splendid care ne gazduieste si ne obliga sa visam frumos dupa ce ne spalam toate grijile in apele albastre ale piscinei, plecam in fiecare zi in cate-o vizita, in cate o excursie. Am fost deja la Gradina Zoologica. Am fost si in Piata Mare, iar copiii s-au jucat printre fantanile arteziene si au dat rotocoale pietei in trapul poneilor cuminti. Ne imbatam, in fiecare zi, cu aerul tare al muntilor, cu frumsetea orasului, cu bunatatea oamenilor. Si ne intrebam unde sa fugim de acasa, ca sa ne fie bine mereu ca in zilele acestea sfinte in care ne spunem, unii altora, Hristos a inviat, Adevarat a inviat…

Noaptea culorilor

Am vopsit oua in cel dintai ceas al zilei de joi. Nu, nu dimineata, ci indata dupa miezul noptii, cand ne-am intors de la redactie. Eram obositi, dar am vrut neaparat ca, inainte de plecare, sa infaptuim macar unul dintre ritualurile de Pasti. Sidefate si zambitoare, lucioase si nostime, cuminti si romantice, asa s-au asezat pe platou, rand pe rand, ouale care au scapat intregi din clocote sau din mainile noastre.

Ne-am descurcat?

N-are parte cine are carte

Ma refac dupa experienta ultimului targ de carte ca dupa un meci de box din care am iesit cu fata si cu inima zdrelite. Organizatorii au promis, iar eu am sperat nebuneste ca, da, a scoate cartile in calea trecatorilor iesiti in week-end la mall e un gest de indrazneala care va fi rasplatit si apreciat. Incerc azi sa ma reculeg si sa imi domolesc cumva, oricum, dorul de duca si pofta de evadare catre alte tari, catre alte visuri, catre alte businessuri.

Nu ma plang ca nu am avut noi vanzari exceptionale. Suntem o editura mica, iar cateva dintre titlurile noastre s-au dovedit absolut necomerciale, desi istoria literaturii le va aplauda, negresit. Pentru ca am reeditat”Tara Fetelor”, volumul de debut al marii poete Maria Banus, pentru ca am asezat in carte splendida cele mai frumoase poezii ale Ninei Cassian.  Nu pot, insa, sa-mi indulcesc amarul lasat de nepasarea celor care au trecut, fluierand, pe langa cuvintele miezoase ale personalitatilor venite la intalnirea cu publicul, iesiti din case din onoare, din dragoste, din dorinta de a face educatie.

Am vazut prosti balanganind din sacose si zicand “ia uite-l pe Cutare”, fara sa aiba vreo fractiune de secunda intentia de a se opri sa il asculte pe un om pe care nu-l intalnesti toata ziua. De fapt, daca esti si ramai un prost, nu-l intalnesti toata viata. Am vazut tampiti uitandu-se urat la copiii mei care, imbracati frumos, cu ecuson de organizator in piept, au incercat sa le vorbeasca trecatorilor despre cartile noastre alese si culese cu dragoste si cu grija. Am vazut…

Am vazut si oameni frumosi si buni, care mi-au luminat sufletul cu vorbele lor de drag. Care si-au gasit energia unei incurajari, a unei imbratisari. Au fost putini. Si de neuitat.. Lor le aduc omagiul meu, plin de recunostinta. Pentru ei ma semnez pe primele pagini ale viselor pe care nu le voi uita niciodata, chiar daca, poate, voi renunta sa le urmez.

Intalnire de dragoste la Cluj

M-am intrebat mereu daca oamenii din alte orase sunt mai buni decat in Bucuresti, iar opiniile mele s-au contrazis, rand pe rand. Aseara, insa, m-am decis macar asupra unui raspuns localizat: cei din Cluj sunt, categoric, mai plini de suflet, mai deschisi, mai invatati cu faptele bune decat am fost noi, regatenii, vreodata.

Am avut parte de o primire presarata cu emotii de soi nobil, am intalnit din prima clipa oameni frumosi, calzi, care ni s-au preschimbat intr-o clipa in prieteni adevarati. (Dau si un exemplu, pe cel mai frumos: Ana Maria Armean.) Ne-am instalat apoi in cel mai elegant si luminos hotel pe care l-am vazut vreodata pana acum, in City Plaza, (unde am intalnit-o pe delicata, priceputa, amabila Anca Popovici). Iar apoi, la Euphoria Music Hall, peste o suta de oameni care mai de care mai buni si mai frumosi, ne-au intampinat cu flori, cu vorbe de drag, cu ganduri tulburatoare, ca sa ne dovedeasca iubirea lor de noi si de Tango, dragul de cartile Simonei Catrina si ale mele, credinta fata de blogurile noastre pline de marturisiri. Trei dintre colegele noastre de cuvant asezat in lumea virtuala a intalnirii noastre de fiecare zi, Flavia Stoian, Lacramioara Salajan si Iulia Gheorghe, au fost prezente si au deschis, indraznet si emotionat, dialogul despre dovezile de iubire. Iar seara insotita de prietenii nostri de la prajituria.ro a avut gust dulce, de prajitura facuta in casa, de iubire asezata in adevar. (Zana Prajiturica a premiat trei dintre prietenele noastre care au adus prajituri facute cu mainile si cu dragostea lor).

Nu pot sa asez aici toate numele celor pe care i-am intalnit si imbratisat, pentru ca ar fi nedrept fata de cei care au trecut fara sa-si dezvaluie numele, ci doar sufletul, prin incaperea noastra vibrand de muzica buna si de drag. Dar va rog pe toti, pe toate cele care ati fost alaturi de noi sa va lasati aici numele, sub pozele voastre, daca apareti in imagini, sau altundeva – numele in varianta lui reala sau virtuala, cum doriti- si un gand pe care sa il luam cu noi mai departe, in intalnirile noastre.

P.S. A fost si Izuta cu noi, dar, ostenita de drumul cu avionul, a dormit ca un inger in caruciorul ei, toata seara. E drept ca au vegheat-o doar ochi plini de iubire: cei ai zanei bune si cei ai matusilor ei Simona Galan, Paula Buciuta, Ira Vzdulski.