Sa fii mare? Sa fii mic?

Toata copilaria mea oropsita de griji marunte si atat de diverse, incat copiii din ziua de azi nici cu gandul nu le-ar putea gandi, mi-am asezat-o sub umbrela sperantei ca, lasa, ma fac eu mare in curand…

Pentru ca nu aveam niciodata bani de ajuns ca sa imi cumpar carti, ma hotarasem sa ma fac vanzatoare in libraria aceea mare si frumoasa, la vitrinele careia ma uitam cu jind de cate ori treceam pe langa ea. Eram sigura ca am gasit astfel varianta cea mai abila de a citi toate cartile lumii, in timpul programului, si ca voi primi si salariu pentru asta. Dar recunosc ca ideea nu era peste masura de originala, fiindca, pe atunci, la serviciu, oamenii faceau cu totul altceva decat iti imaginai. Doamnele care lucrau in rafinarii tricotau pulovere, iar domnii angajati la fabrica dadeau cu zarul ca sa-si anime jocul de table.

In anii mei de copil, as fi fost dispusa sa renunt, printr-o vraja absurda, la felii intregi de viata viitoare, numai pentru ca eram nevoita sa port imbracamintea ramasa de la sora mai mare. De dragul perfid al unor haine noi, musai elegante si suave, de dorul de a ajunge mai curand la dreptul constitutional de a-mi cumpara singura vesmintele, as fi vrut sa fac un salt cracanat tocmai peste adolescenta aducatoare de miracole…

Dar eu, de fapt, nu ma saturasem sa fiu copil. Imi erau dragi plimbarile cu bicicleta, chiar si  pe strazile neasfaltate ale cartierului nostru, si eram mereu fericita la finalul spectacolelor pe care le organizam cu copiii din vecini, mai ales ca recitam si cantam frumos si eram rasplatita cu potop de aplauze – atat cat puteau sa potopeasca palmele pline de bataturi ale bunicilor pe care ii adunam noi pe post de spectatori. Insa epoca adulta ma ispitea cu niste utopii atat de dulci, incat nu le mai puteam rezista. Eram convinsa ca, atunci cand esti mare, viata ti se randuieste dupa bunul, raul sau lenesul tau plac. Ca daca vrei sa fii fericit, se imbulzesc peste tine toate noroacele, ca, daca nu ai chef de nimic, poti sa zaci, intins pe vreo poienita insorita, pana-ti vine pofta de muncit sau de trait si ca, daca nu-ti place ceva sau cineva, il poti face sa dispara doar cu puterea gandului. Iar toate aceste imaginate si splendide motive imi erau de ajuns ca sa nu mai vreau sa zabovesc pe taramul anilor fragezi.

Vreau sa fiu mare! – recitam inainte sa adorm, in loc de rugaciune, fiindca invatasem la scoala ca nu e voie sa te rogi, iar eu simteam, totusi, nevoia, sa spun ce am pe suflet inainte sa alunec in somn.

Rugamintea – ca rugaciune nu pot sa-i spun – nu mi-a fost indeplinita inainte de vreme, asa cum nadajduisem. Am strabatut pas cu pas toate varstele, toate erele, toate amagirile si dezamagirile primelor incercari si ale primilor iubiri si mi-a luat o viata de om pana sa simt ca m-am facut mare cu adevarat. Insa acum pot privi in urma si indraznesc sa cred ca stiu sa cantaresc mai corect, comparand lucruri traite, lucruri simtite.

Dupa ce imi adorm pruncii, citindu-le povestea de seara dintr-o carte frumoasa, pe care ne-o permitem, chiar daca nu am izbutit sa ajung vanzatoare in librarie, asez eu insami fruntea pe perna. Si legan in minte un gand care, in clipele acelea dintre veghe si somn, cand totul pare posibil, ma ademeneste inspre cel mai frumos vis. Vreau sa fiu copil…- imi spun, aproape seara de seara, cu inocenta pe care nu au reusit sa mi-o alunge pe de-a-ntregul  nici caderile, nici departarile, nici asteptarile. Si astept sa ma visez intoarsa in epoci lipsite de haine frumoase, dar si de griji si de raspunderi. In vremuri neintamplate, in care sa fiu sora copiilor mei si sa alergam toti, impreuna, pe dealuri ale copilariei fara sfarsit.

Jinduiesc dupa vis chiar daca stiu ca, atunci cand ma voi trezi, imi voi aduce aminte ca trebuie sa merg mai departe. Sa strabat pas cu pas toate varstele, toate implinirile, toate erele, toate amagirile si dezamagirile ultimelor incercari. Si ale ultimelor iubiri. Pentru ca am vrut sa fiu mare. Si sunt, chiar daca acum as da orice sa rastorn inapoi lumile, dorintele, varstele…

Imposibil.

P.S. La multi ani tuturor copiilor nostri, si noua, deopotriva!

si inca un Post Scriptum. Joi, pe 2 iunie, vom fi la Timisoara.

Sustin si iubesc Ora Pamantului

Pentru ca, la lumina de flacara, serband Ora Pamantului, in urma cu doi ani, am petrecut cea mai ametitoare, mai indrazneata, mai tulburatoare, mai disperata ora indragostita, impreuna cu cel care astazi imi e sot.

Pentru ca stiu sigur ca fiecare efort al nostru, oricat de mic, de a pastra energiile lumii, conteaza si schimba ceva esential in mersul nostru prin eternitate.

Pentru ca vad in stradania intregii omeniri de a impartasi o fapta buna ca pe un pas inainte spre demnitate si spre onoare.

Pentru ca fiecare exercitiu de bunatate, chiar si masurata cu ceasul, ne antreneaza sa devenim fapturi mai intelepte, mai lucide, mai responsabile, pentru totdeauna.

Pentru ca, pe durata unei inflacarate Ore a Pamantului, Paul mi-a facut cele mai frumoase fotografii din viata mea, asezand demersul lui artistic sub revolta ca eletricitatea le-a furat femeilor adevarata frumusete. Una dintre aceste fotografii deschide blogul meu, locul sacru in care am intalnit oameni care mi-au schimbat viata. Una dintre aceste fotografii a fost cea dintai dovada a vesniciei iubirii noastre.

Va rog ca astazi, intre 20.30 si 21.30 sa stingem lumina, sa aprindem candela, sa inflacaram dragostea. Avem o ora sa exersam si o viata sa ne bucuram.

Cand te fardezi prima data

Baietii asaza in istoria pretioasa a maturizarii lor prima bere bauta cu tatal. Fetele, prima zi in care au avut voie sa se machieze cu fardurile imprumutate din trusa mamei.

Eu imi amintesc si acum de ziua in care, fara sa ma mai tem ca voi fi mustruluita, am iesit din casa cu pleoapele pictate cu albastru. Purtam o rochie de panza, evident, albastra – pe vremea aceea asorteurile nu ajunsesera la rafinamentele uneori aberante de azi – si mi se parea ca toata lumea ma priveste, uluita de emanciparea, de curajul si de frumusetea mea. Aveam 17 ani.

Cu riscul de a parea cumplit de batrana, folosesc din nou expresia “pe vremea mea”… Asa era pe vremea mea, cu totul altfel decat in zilele de nabadai si indrazneala ale preadolescentelor de azi. Marele meu curaj a fost, la 17 ani, sa imi ating pleoapele cu un praf albastru, matasos, adunat parca de pe o aripa de fluture. A fost si varsta la care am indraznit sa sarut un baiat, dandu-mi ragaz de alti cativa ani buni ca sa ma hotarasc sa merg mai departe cu apropierile trupurilor. A fost varsta la care mi-am promis sa ma casatoresc cu prima mea dragoste – si tot varsta la care am priceput ca va trebui sa-mi incalc promisiunea…

Astazi, Ilona, fetita mea cea mare, imi cere cateodata putin blush, inainte de-a pleca la vreo petrecere intre copii. Aseara, Iza nu mi-a cerut voie sa dea iama printre farduri, iar eu nu mi-am dat seama ca, de cand se ridica in picioare, poate ajunge sa-si ia singura ce vrea de pe raftul din baie. Am notat insa ziua in care am gasi-o rujata, ca sa-mi fie mai usor candva, cand s-ar putea sa avem nevoie de dovezi ca sa ne amintim.

Tusea si junghiul

Unul dintre multele beneficii pe care le ai atunci cand esti angajatul unei mari companii – printre multele dezavantaje de care iti turtesti demnitatea la fiecare pas – este abonamentul la serviciile medicale intr-o clinica privata. Pentru ca sunt om si nimic din ceea ce e gratuit nu-mi e indiferent, am topait de bucurie in momentul in care mi s-au inmanat cardurile de abonat medlife, pentru mine si toti cei din familia mea numeroasa: Iza si Paul Buciuta, Victor si Ilona Nastase. M-am vazut scutita de toate neplacerile cozilor din policlinicile de stat si mi-am frecat mainile si burta gandindu-ma ca niciun junghi nu-mi va mai tulbura linistea, nicio bolboroseala suspecta nu va mai ramane neinvestigata.

Desi, avand cardurile in buzunar, imi propusesem sa mi se intample mai des, in ultimele sase luni am fost bolnava o singura data. Dar de adevaratelea. O raceala cumplita de la inceputul lui noiembrie mi-a activat o tuse cu sound magaresc si o durere mai veche in umarul drept. Cand ridicam bratul, niste sageti ascutite incepeau sa se destrabaleze din umar pana sub clavicula. De durere icneam, iar icnetul declansa tusea. Tusea zgaltaia umarul beteag, iar sagetile o luau din nou la sanatoasa, desi numai sanatoasa nu ma simteam. Insa nu m-am lasat cuprinsa de panica. Faptul ca sunt fericita detinatoare a unui abonament la medlife mi-a dat speranta ca epopeea se va ispravi cat as zice “trust”. Sau, oricum, numele trustului din care vin.

Am sunat si m-am programat. “Azi se poate?”, am zis eu printre icnete magaresti. Nu, azi nu se mai putea. Insa a doua zi, seara, da. “La ce ora?”. La ora 18.30, mi s-a confirmat. A doua zi, insa, pentru ca am intarziat 5 minute, am gasit cabinetul ocupat. Am asteptat spasita in fata usii si, peste inca 20 de minute, cand a iesit pacientul, s-a extras din cabinet si doctorita care mi-a spus ca, pardon, programul ei a luat sfarsit, dar ca pot spera ca doctorita care vine de la 7 ma va consulta, totusi.

Doctorita de la 7 a fost draguta, m-a iertat si m-a consultat. Mi-a scris reteta cu pastile pentru tuse si mi-a indicat sa ma prezint urgent la o sedinta de recuperare, care sa-mi domoleasca durerea de umar. “Cum procedez?” am intrebat, nepriceputa. Si am aflat ca e simplu, simplu de tot: sun, fac programare, si ma duc sa ma tratez.

Am sunat atunci, la inceput de noiembrie. “Primul loc disponibil il avem pe 3 ianuarie”, mi-a susurat o voce pufoasa, iar eu, dupa ce am tusit de doua ori, ca sa imi revin din inec, am rugat-o pe duduia amabila si ineficienta sa imi gaseasca alta data, si mai indepartata, pentru ca eu pe 3 ianuarie voi fi plecata din Bucuresti, dupa Revelion.

In sfarsit, ieri am ajuns la medicul de la recuperare. Am ajuns cu cinci minute inainte de 5, ora programarii, ca sa nu mai patesc ca data trecuta. In cabinet era, insa, altcineva, iar eu am fost nevoita sa astept o jumatate de ora in fata usii, trepidand de teama ca doctorita va iesi din tura si voi rata, din nou, intalnirea salvatoare. Sirul lung de oameni care asteptau dupa mine mi-a dat, totusi, speranta. Si disperare.

Intr-un final portile cabinetului mi s-au deschis. Cu glas emotionat, i-am marturisit doctoritei ce tuse si ce junghi m-au manat, candva, la inceput de noiembrie 2010, catre ea. M-a durut foarte rau, am insistat, ca sa infrunt, acum, in ianuarie 2011, privirea sa nedumerita. “Acum va mai doare?”, m-a intrebat, politicoasa. Nu, nu ma mai durea. M-a pus sa fac miscari. Sa flutur bratul in sus si in jos. Sa ma aplec si sa ma undui. Nu. Chiar nu ma mai durea. “Aveti timp sa faceti recuperare?” am fost intrebata. “Sedintele dureaza doua ore jumate, spre trei”… Nu, m-am zburlit eu si am inceput un mic discurs despre cei trei copii si despre cele trei joburi ale mele. “Dati-mi doar un tratament”, am rugat-o frumos, iar doctorita mi-a raspuns ridicand din umeri – e clar ca nici pe ea n-o dureau deloc – ca n-are rost sa-mi dea tratament, daca nu ma mai chinuie nimic. Am oftat, obidita. Avea dreptate.

“Mergeti sa faceti o radiografie, apoi veniti inapoi, pana in ora 20″, mi-a spus, amabila, considerand ca intre 17 si 20 nu am nimic mai bun de facut decat sa bananai pe culoare pline cu bolnavi. Apoi mi-a explicat unde sa ma duc si ce sa fac. In celalalt corp al cladirii, la cabinetul la care…

Dupa ce am asteptat o vreme la coada stufoasa din fata usii pentru radiografii, am plecat fara sa fi intrat. Nu mai aveam nici rabdare, nici motivatie. Umarul meu redevenise zdravan si voinic si, oricat l-as fi zdranganit, nu ma mai durea deloc. Numai ca, intre timp, incepuse sa ma doara capul. Statusem, in total, mai bine de o ora pe la usi.  Facusem o ora pe drum. Si petrecusem doua luni asteptand in zadar sa ma bucur de rasfatul de-a avea un abonament la o clinica privata, inainte de a beneficia de cinci minute intr-un cabinet in care n-am putut justifica nicio afectiune.

Sunt sanatoasa. Si ma rog la Dumnezeu sa fiu sanatoasa mereu. Si eu, si toti ai mei. Da-l incolo de umar nesuferit! Am gresit lacomindu-ma la un serviciu pe care ar fi trebuit sa-l gandesc ca pe ceva de care nu voi avea niciodata nevoie, si, mai ales, am gresit imaginandu-mi ca, in tara asta, e vreo diferenta, pana la urma, intre mentalitatea angajatilor la stat si cea a slujitorilor capitalismului fraged romanesc. Am auzit inclusiv ca, de cand exista facultati particulare proaste, cu studenti analfabeti, in numele uniformizarii s-au bramburit de tot si cele de la stat. Dar poate ca ma insel. Poate ca sunt eu nervoasa. Poate ca azi, a doua zi dupa ziua de ieri, ma doare putin umarul, iar mana mea care scrie s-o fi inrait si ea, saraca…

Primul cuvant

Primul cuvant pe care l-a spus Iza e “tata”. E cel pe care si acum il repeta cel mai des, desi a inceput sa spuna si alte cuvinte. “Mama” nu spune, insa, decat la mari si rare ocazii.

A zis, insa, in felul ei ciudat si repezit, “zapada”, “bebe”, “apa”, “nani”, “papa” si “mac-mac”. Si, repetand gluma familiei noastre, in care, atunci cand nu ne convine ceva la cineva din preajma spunem “bad, bad child”, “bad, bad husband”, “bad, bad friend”, dupa ce s-a lovit de un sfesnic si a inceput sa planga, iar noi, ca s-o impacam, am batut sfesnicul si am zis “bad, bad object” (ca nu stiam sa zicem sfesnic in engleza), a repetat si ea, printre sughituri: “bedbedobgec”…

O rog, insa, adesea, sa zica si “mama”. “Te rog frumos, spune MAMA”, ma milogesc de ea, iar ea imi zambeste larg, aratandu-si cei doi dintisori splendizi din fata, si-mi raspunde, raspicat: TA-TA. “Nu, te rog, MA-MA, MA-MA, nu TA-TA, TA-TA!” Iar ea imi raspunde, razand de mine: ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta.

Am auzit de copii care au zis, prima data, cuvantul “luceafar”. De altii care n-au zis nici “pas”, nici “apa”, nici “miau”, pana intr-o zi cand au inceput sa turuie. Mie mi-a povestit mama ca nu vorbeam aproape deloc, pana cand o matusa nesuferita mi-a zis ca sunt muta, iar eu i-am raspuns, raspicat: “muta esti tu”. Si ca de atunci n-am mai tacut niciodata.

Ce cuvinte ati zis mai intai? Ce au spus, cand au invatat sa vorbeasca, copiii vostri? E important primul cuvant? Sau, mai degraba, primul suras?…