Vizionarii propriilor noastre vieti

Pe masura ce au trecut anii mei – rostogolindu-se mai festiv, in Revelioane cu rochie prelunga si cercei cu sclipici, sau mai modest, in nopti cu artificii vazute de la geamul casei si pahare ciocnite in familie – am inteles ca numai oamenii pozitivi si solari sunt in stare sa miste lumea si sa faca vietile lor si ale celor de langa ei mai bune, mai demne de trait si de aducere aminte.

Cinismul este, insa, apanajul celor stralucitor de destepti. Asa ca ne-am invatat sa-i admiram, mai degraba, pe cei care diseca lumea gasindu-i un milion de cusururi pe care, da, le-am vazut si noi, dar n-am considerat necesar – sau n-am fost in stare – sa le extragem in afara bordurilor gandului. Da, ce geniali sunt cei care vad tot si au curajul sa spuna de toate, facand de ras nimicnicia lumii in care traim… Ce fascinanti sunt aceia ce recunosc ca dragostea e doar o plasmuire a mintii, ca vietile fericite sunt rezervate prostilor, ca doar hotii se imbogatesc, iar dincolo de viata asta nu ne asteapta decat eternitatea taranei.

Resemnarea este, la randu-i, arma celor care trec senini si impacati prin viata, fara sa se umileasca in sperante ce se pot dizolva in clipa urmatoare. Nu e mai usor sa nu crezi in nimic, sa nu te pangaresti cerand sau luptand pentru ceva cand, in 99% din cazuri, stradaniile noastre sunt jalnice si zadarnicite de tot felul de nedreptati? Nu e mai simplu sa nu vrei nimic, ca sa te poti bucura, la o adica, daca soarta iti va darui vreo pomana, desi tu stii ca soarta nu e niciodata prea generoasa?…

Ba da, e mai simplu. E mai usor. Si e, poate, mai intelept sa dispretuim ceea ce nu se poate schimba, decat sa ne inregimentam in hoarda celor care se multumesc sa duca o viata anosta, marcata de conformism.

Insa lumea merge inainte doar prin oamenii care se incapataneaza sa creada si sa spere in ziua de maine. Care nu uita sa-si spuna rugaciunile, cu smerenie, si nu obosesc sa scruteze dupa partea buna a lumii noastre. Iar atunci cand lumea asta ciudata si rea nu-si arata nicio parte buna, macar incearca sa gaseasca partea buna a partii rele din realitatea in care traim.

Poate ca nu putem schimba tot universul. Poate ca istoria nu-si va cheltui energia ca sa ne retina noua numele. Dar vietile noastre si ale celor de langa noi le putem innobila cu bunatatea, cu frumusetea, cu modestia, cu generozitatea, cu credinta, cu loialitatea noastra. Si, renuntand sa fim resemnati si cinici, putem deveni vizionarii propriilor noastre vieti. Ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Anul ce sta sa inceapa ne va face oameni mai buni, mai demni, mai bogati, mai fericiti si mai iubiti decat cei care am fost pana acum. Nu trebuie sa facem nimic altceva decat sa credem. Iar in clipa trecerii dintr-un an in celalalt, cand cerul isi reasaza constelatiile in numele iubirii, sa inchidem ochii si sa ne amintim ca viata asta, singura care ne-a fost data aici, pe pamant, e minunata si merita traita din plin.

La multi ani, cu dragoste, cu noroc, cu credinta!

Eu sunt Meredith, amanta trista

Am facut o pasiune inraita pentru Anatomia lui Grey. Nu pierd niciun episod, seara, pe TVR1, iar daca mi se intampla, totusi, sa fiu prinsa in ceva care ma tine departe de micul si captivantul ecran – desi am eu grija sa-mi randuiesc venirile si plecarile, in asa fel, incat sa nu prea ratez intalnirea cu Meredith Grey- imi descarc din timp episoadele si le vad cat mai curand a doua zi.

Asa cum sunt toate filmele sau cartile care ma fascineaza, de fapt, cand ma uit la Anatomia lui Grey vad un film despre viata mea. Fara sa am catusi de putin de-a face cu medicina, ma recunosc, absurd si nebuneste, in toate personajele. Pe vremuri, fostul meu sot imi spunea ca pofta mea nestavilita de a vedea filme si de a ma ascunde in povestile lor e un fel de fuga de realitate. Un refugiu. Mi-a luat o viata – si un divort, si o impacare, si o alta nunta – ca sa inteleg ca nu e asa. Ca dorinta de a vedea filme tine de dorul meu de mine insami. De o intoarcere acasa, catre adevar.

Eu sunt Cristina Yang, profesionista ambitioasa, orgolioasa care crede ca nu a gresit niciodata cu adevarat. Si eu am sacrificat si am manipulat iubiri in numele ascensiunii mele, si eu am putut – si inca mai pot, dar nu mai vreau sa fac asta decat foarte rar – sa invat zile si nopti in sir, in ritmul vertiginos impus de o izbanda iminenta, care sa ma faca sa fiu mandra de mine, chiar daca nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strans din dinti si am muncit cand altii dormeau, eu am plans de oboseala si am scris, cand altii renuntasera la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci cand as fi vrut sa infrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.

Eu sunt Meredith, amanta trista, delicata, nefericita. Si eu am zis, cum a zis ea: alege-ma pe mine, ia-ma pe mine, iubeste-ma pe mine, pentru ca nu pot sa mai traiesc fara noi. Si tot ca ea, am avut de asteptat, o vreme, cu mana intinsa. De cate ori l-am vazut pe Derek culcandu-se cu sotia sa infidela, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci cand stiam ca iubitul meu se culca cu sotia lui, pardon, tot infidela, in virtutea aceleiasi inertii, aceleiasi neputinte, aceleiasi iubiri mintite, de neinteles pentru cei dinafara. Toate episoadele asteptarii lui Meredith au fost episoadele asteptarii mele.

Eu sunt Alex Karev, cinicul care isi ascunde romantismul sub apucatura de a fi critic, de a vedea cu precizie ametitoare fiecare defect, fiecare greseala, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru ca stie ca daca te faci bun suferi, care a plans pe furis ani de-a randul, iar acum a promis ca nu va mai plange niciodata, chiar daca asta inseamna ca ii va face sa planga pe cel din jur. Eu imi revad prin el copilaria ciudata si insingurata si puterea de supravietuire de mai tarziu, din anii tineretii. Si de acum.

Eu sunt George, cel disperat sa iubeasca, in stare sa se indragosteasca, la rand, de toate fiintele de sex opus din preajma lui si sa le iubeasca cu devotament, cu daruire ridicola, cu gesturi repezite, fara sansa la eternitate, asa cum am facut si eu in anii dintai in care am priceput ca-mi voi gasi mantuirea prin iubire, nu prin filosofie.

Eu sunt Ellis Grey, cea bolnava de Alzheimer, care traieste la infinit aceleasi si aceleasi drame, aceleasi caderi, aceleasi revolte pe care nu reuseste sa si le vindece. De ce m-a inselat?- ma intreb odata cu ea. De ce nu a ramas cu mine? – ma chinui, nemaiamintindu-mi raspunsul? De ce m-a mintit? – urlu, fara sa-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a tradat.

Eu sunt toti bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate mortile lor, cu toate invierile lor. Sunt un spital intreg, in Seattle. Sunt un spital universitar, prin care nimeni  nu trece fara sa invete ceva. In mine sperantele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. In rest, am vreo zece sali de operatii in care asud sa le tin in viata. Si, de cele mai multe ori, reusesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.

Sa fii mare? Sa fii mic?

Toata copilaria mea oropsita de griji marunte si atat de diverse, incat copiii din ziua de azi nici cu gandul nu le-ar putea gandi, mi-am asezat-o sub umbrela sperantei ca, lasa, ma fac eu mare in curand…

Pentru ca nu aveam niciodata bani de ajuns ca sa imi cumpar carti, ma hotarasem sa ma fac vanzatoare in libraria aceea mare si frumoasa, la vitrinele careia ma uitam cu jind de cate ori treceam pe langa ea. Eram sigura ca am gasit astfel varianta cea mai abila de a citi toate cartile lumii, in timpul programului, si ca voi primi si salariu pentru asta. Dar recunosc ca ideea nu era peste masura de originala, fiindca, pe atunci, la serviciu, oamenii faceau cu totul altceva decat iti imaginai. Doamnele care lucrau in rafinarii tricotau pulovere, iar domnii angajati la fabrica dadeau cu zarul ca sa-si anime jocul de table.

In anii mei de copil, as fi fost dispusa sa renunt, printr-o vraja absurda, la felii intregi de viata viitoare, numai pentru ca eram nevoita sa port imbracamintea ramasa de la sora mai mare. De dragul perfid al unor haine noi, musai elegante si suave, de dorul de a ajunge mai curand la dreptul constitutional de a-mi cumpara singura vesmintele, as fi vrut sa fac un salt cracanat tocmai peste adolescenta aducatoare de miracole…

Dar eu, de fapt, nu ma saturasem sa fiu copil. Imi erau dragi plimbarile cu bicicleta, chiar si  pe strazile neasfaltate ale cartierului nostru, si eram mereu fericita la finalul spectacolelor pe care le organizam cu copiii din vecini, mai ales ca recitam si cantam frumos si eram rasplatita cu potop de aplauze – atat cat puteau sa potopeasca palmele pline de bataturi ale bunicilor pe care ii adunam noi pe post de spectatori. Insa epoca adulta ma ispitea cu niste utopii atat de dulci, incat nu le mai puteam rezista. Eram convinsa ca, atunci cand esti mare, viata ti se randuieste dupa bunul, raul sau lenesul tau plac. Ca daca vrei sa fii fericit, se imbulzesc peste tine toate noroacele, ca, daca nu ai chef de nimic, poti sa zaci, intins pe vreo poienita insorita, pana-ti vine pofta de muncit sau de trait si ca, daca nu-ti place ceva sau cineva, il poti face sa dispara doar cu puterea gandului. Iar toate aceste imaginate si splendide motive imi erau de ajuns ca sa nu mai vreau sa zabovesc pe taramul anilor fragezi.

Vreau sa fiu mare! – recitam inainte sa adorm, in loc de rugaciune, fiindca invatasem la scoala ca nu e voie sa te rogi, iar eu simteam, totusi, nevoia, sa spun ce am pe suflet inainte sa alunec in somn.

Rugamintea – ca rugaciune nu pot sa-i spun – nu mi-a fost indeplinita inainte de vreme, asa cum nadajduisem. Am strabatut pas cu pas toate varstele, toate erele, toate amagirile si dezamagirile primelor incercari si ale primilor iubiri si mi-a luat o viata de om pana sa simt ca m-am facut mare cu adevarat. Insa acum pot privi in urma si indraznesc sa cred ca stiu sa cantaresc mai corect, comparand lucruri traite, lucruri simtite.

Dupa ce imi adorm pruncii, citindu-le povestea de seara dintr-o carte frumoasa, pe care ne-o permitem, chiar daca nu am izbutit sa ajung vanzatoare in librarie, asez eu insami fruntea pe perna. Si legan in minte un gand care, in clipele acelea dintre veghe si somn, cand totul pare posibil, ma ademeneste inspre cel mai frumos vis. Vreau sa fiu copil…- imi spun, aproape seara de seara, cu inocenta pe care nu au reusit sa mi-o alunge pe de-a-ntregul  nici caderile, nici departarile, nici asteptarile. Si astept sa ma visez intoarsa in epoci lipsite de haine frumoase, dar si de griji si de raspunderi. In vremuri neintamplate, in care sa fiu sora copiilor mei si sa alergam toti, impreuna, pe dealuri ale copilariei fara sfarsit.

Jinduiesc dupa vis chiar daca stiu ca, atunci cand ma voi trezi, imi voi aduce aminte ca trebuie sa merg mai departe. Sa strabat pas cu pas toate varstele, toate implinirile, toate erele, toate amagirile si dezamagirile ultimelor incercari. Si ale ultimelor iubiri. Pentru ca am vrut sa fiu mare. Si sunt, chiar daca acum as da orice sa rastorn inapoi lumile, dorintele, varstele…

Imposibil.

P.S. La multi ani tuturor copiilor nostri, si noua, deopotriva!

si inca un Post Scriptum. Joi, pe 2 iunie, vom fi la Timisoara.

Sustin si iubesc Ora Pamantului

Pentru ca, la lumina de flacara, serband Ora Pamantului, in urma cu doi ani, am petrecut cea mai ametitoare, mai indrazneata, mai tulburatoare, mai disperata ora indragostita, impreuna cu cel care astazi imi e sot.

Pentru ca stiu sigur ca fiecare efort al nostru, oricat de mic, de a pastra energiile lumii, conteaza si schimba ceva esential in mersul nostru prin eternitate.

Pentru ca vad in stradania intregii omeniri de a impartasi o fapta buna ca pe un pas inainte spre demnitate si spre onoare.

Pentru ca fiecare exercitiu de bunatate, chiar si masurata cu ceasul, ne antreneaza sa devenim fapturi mai intelepte, mai lucide, mai responsabile, pentru totdeauna.

Pentru ca, pe durata unei inflacarate Ore a Pamantului, Paul mi-a facut cele mai frumoase fotografii din viata mea, asezand demersul lui artistic sub revolta ca eletricitatea le-a furat femeilor adevarata frumusete. Una dintre aceste fotografii deschide blogul meu, locul sacru in care am intalnit oameni care mi-au schimbat viata. Una dintre aceste fotografii a fost cea dintai dovada a vesniciei iubirii noastre.

Va rog ca astazi, intre 20.30 si 21.30 sa stingem lumina, sa aprindem candela, sa inflacaram dragostea. Avem o ora sa exersam si o viata sa ne bucuram.

Cand te fardezi prima data

Baietii asaza in istoria pretioasa a maturizarii lor prima bere bauta cu tatal. Fetele, prima zi in care au avut voie sa se machieze cu fardurile imprumutate din trusa mamei.

Eu imi amintesc si acum de ziua in care, fara sa ma mai tem ca voi fi mustruluita, am iesit din casa cu pleoapele pictate cu albastru. Purtam o rochie de panza, evident, albastra – pe vremea aceea asorteurile nu ajunsesera la rafinamentele uneori aberante de azi – si mi se parea ca toata lumea ma priveste, uluita de emanciparea, de curajul si de frumusetea mea. Aveam 17 ani.

Cu riscul de a parea cumplit de batrana, folosesc din nou expresia “pe vremea mea”… Asa era pe vremea mea, cu totul altfel decat in zilele de nabadai si indrazneala ale preadolescentelor de azi. Marele meu curaj a fost, la 17 ani, sa imi ating pleoapele cu un praf albastru, matasos, adunat parca de pe o aripa de fluture. A fost si varsta la care am indraznit sa sarut un baiat, dandu-mi ragaz de alti cativa ani buni ca sa ma hotarasc sa merg mai departe cu apropierile trupurilor. A fost varsta la care mi-am promis sa ma casatoresc cu prima mea dragoste – si tot varsta la care am priceput ca va trebui sa-mi incalc promisiunea…

Astazi, Ilona, fetita mea cea mare, imi cere cateodata putin blush, inainte de-a pleca la vreo petrecere intre copii. Aseara, Iza nu mi-a cerut voie sa dea iama printre farduri, iar eu nu mi-am dat seama ca, de cand se ridica in picioare, poate ajunge sa-si ia singura ce vrea de pe raftul din baie. Am notat insa ziua in care am gasi-o rujata, ca sa-mi fie mai usor candva, cand s-ar putea sa avem nevoie de dovezi ca sa ne amintim.