Ce simpla e dragostea!

Baietelul meu, Victor, mi-a explicat foarte clar ceva ce eu uitasem cu desavarsire: dragostea e simpla, simpla de tot. Si ti se arata de la bun inceput in toata splendoarea.

Mi-a povestit despre o fetita, fosta colega de-a lui – o sa-i spun Ingrid, dar nu acesta este numele ei -, care il place foarte mult. Insa el nu o place deloc, asa ca i-a spus fetitei: imi pare rau, eu zic sa iti vezi de scoala. In schimb, el e foarte amorezat – atat cat poate fi un baietel de nici 8 ani – de o alta fetita, sa-i zicem Dorina, care, insa, nu da semne ca l-ar placea. Dar il cam duce cu vorba si, uneori, e un pic afectuoasa, alteori ciufuta sau, si mai rau, indiferenta. Asa ca Victor si-a propus s-o intrebe, clar, ce are de gand. Fiindca, daca ea recunoaste ca nu-l place, crede ca e timpul sa isi vada de drumul lui.

Vizionarii propriilor noastre vieti

Pe masura ce au trecut anii mei – rostogolindu-se mai festiv, in Revelioane cu rochie prelunga si cercei cu sclipici, sau mai modest, in nopti cu artificii vazute de la geamul casei si pahare ciocnite in familie – am inteles ca numai oamenii pozitivi si solari sunt in stare sa miste lumea si sa faca vietile lor si ale celor de langa ei mai bune, mai demne de trait si de aducere aminte.

Cinismul este, insa, apanajul celor stralucitor de destepti. Asa ca ne-am invatat sa-i admiram, mai degraba, pe cei care diseca lumea gasindu-i un milion de cusururi pe care, da, le-am vazut si noi, dar n-am considerat necesar – sau n-am fost in stare – sa le extragem in afara bordurilor gandului. Da, ce geniali sunt cei care vad tot si au curajul sa spuna de toate, facand de ras nimicnicia lumii in care traim… Ce fascinanti sunt aceia ce recunosc ca dragostea e doar o plasmuire a mintii, ca vietile fericite sunt rezervate prostilor, ca doar hotii se imbogatesc, iar dincolo de viata asta nu ne asteapta decat eternitatea taranei.

Resemnarea este, la randu-i, arma celor care trec senini si impacati prin viata, fara sa se umileasca in sperante ce se pot dizolva in clipa urmatoare. Nu e mai usor sa nu crezi in nimic, sa nu te pangaresti cerand sau luptand pentru ceva cand, in 99% din cazuri, stradaniile noastre sunt jalnice si zadarnicite de tot felul de nedreptati? Nu e mai simplu sa nu vrei nimic, ca sa te poti bucura, la o adica, daca soarta iti va darui vreo pomana, desi tu stii ca soarta nu e niciodata prea generoasa?…

Ba da, e mai simplu. E mai usor. Si e, poate, mai intelept sa dispretuim ceea ce nu se poate schimba, decat sa ne inregimentam in hoarda celor care se multumesc sa duca o viata anosta, marcata de conformism.

Insa lumea merge inainte doar prin oamenii care se incapataneaza sa creada si sa spere in ziua de maine. Care nu uita sa-si spuna rugaciunile, cu smerenie, si nu obosesc sa scruteze dupa partea buna a lumii noastre. Iar atunci cand lumea asta ciudata si rea nu-si arata nicio parte buna, macar incearca sa gaseasca partea buna a partii rele din realitatea in care traim.

Poate ca nu putem schimba tot universul. Poate ca istoria nu-si va cheltui energia ca sa ne retina noua numele. Dar vietile noastre si ale celor de langa noi le putem innobila cu bunatatea, cu frumusetea, cu modestia, cu generozitatea, cu credinta, cu loialitatea noastra. Si, renuntand sa fim resemnati si cinici, putem deveni vizionarii propriilor noastre vieti. Ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Anul ce sta sa inceapa ne va face oameni mai buni, mai demni, mai bogati, mai fericiti si mai iubiti decat cei care am fost pana acum. Nu trebuie sa facem nimic altceva decat sa credem. Iar in clipa trecerii dintr-un an in celalalt, cand cerul isi reasaza constelatiile in numele iubirii, sa inchidem ochii si sa ne amintim ca viata asta, singura care ne-a fost data aici, pe pamant, e minunata si merita traita din plin.

La multi ani, cu dragoste, cu noroc, cu credinta!

Oameni si caini

Omul este cel mai bun prieten al cainelui. Am mai scris deja ca este replica mea preferata dintr-un film. Am extras-o din Doamna si vagabondul si imi place pentru inocenta ei, pentru umor, pentru speranta pe care mi-o da. Speranta nobila ca, intr-o zi, vom invata cu totii sa iubim animalele si sa le rasplatim pentru dragostea pe care ne-o ofera fara sa ne ceara in schimb nici macar un blid cu mancare.

Iar astazi e o zi in care iarasi nadajduiesc ca omul poate fi cel mai bun prieten al cainelui.

A aparut Tangoul de noiembrie si, de dimineata incoace, primesc in nestire e-mailuri si mesaje de felicitare pentru editorialul meu dedicat iubirii pentru caini. “Port cu mine prin lume o taina a carei dezvaluire m-ar azvarli automat in centrifuga oprobriului public. Iubesc atat de mult cainii, incat sunt tot mai convinsa ca multi dintre ei sunt mai oameni decat noi. Dar stiu ca nu se cuvine sa zic asa ceva cu voce tare… Drept care, ma prefac a fi in randul lumii. La restaurant, dupa ce am cinat in compania unor fapturi de stirpe si mondenitate aleasa, atunci cand il rog pe chelner sa-mi puna restul de mancare pentru acasa, obisnuiesc sa ma scuz spunand ca nu-mi pot reprima pofta de-a mai gusta cate ceva peste noapte, cand ma trezesc dupa cate un vis nelinistitor. Si nu se mira nimeni. Dar, in mod obisnuit, pe toti cei care dorm in pat cu cate-o vietate blanoasa pe care-o ridica la rang de ruda sau pe toti aceia, ca mine, care aduna catei vagabonzi in curte si plang cu hohote cand mor animalele, oropsite de boli sau otravite de vecinii dusmanosi, cei din jur ii dispretuiesc ca pe niste ciudati. Pe cei care strabat lumea tinand alaturi un patruped intelept sau care plimba pe bancheta din spate cate un maidanez pe care-l duc la sterilizat, asa cum fac eu din doua-n doua luni, oamenii din jur ii sfatuiesc, condescendent, sa-si indrepte, mai bine, grija si atentia catre propria sanatate mintala, catre copiii orfani sau catre casele de batrani, fiindca asa e mai crestineste.

Mi s-a intamplat de mai multe ori ca, in timp ce-mi arunca in nas un valatuc de fum cancerigen din tigara lui prelunga si eleganta, sa-mi explice cate un sfatos ce multi microbi au animalele si cat de periculos ar fi sa luam purici sau capuse de la ele. Dar pentru mine e prea tarziu sa ma schimb. Asa cum stiu sigur ca n-am sa mai fumez niciodata, asa cum stiu ca n-am sa-mi mai insel partenerul de viata, tot la fel de clar inteleg ca n-am sa mai renunt nicicand la prietenia mea pentru animalele cu patru labute. Si asta pentru ca, intre timp, am cunoscut toate adevarurile iubirii. Iar pe vremea cand eram singura si caram, aproape seara de seara, in brate, doi copii adormiti de la masina pana in casa, a venit la mine un caine frumos si negru care mi-a spus, cu un marait grav si tandru, ca de-acum si pentru totdeauna va avea el grija de mine.

Pe cainele acela venit de nicaieri l-am botezat Negrutu. Si, desi i-am multumit frumos chiar atunci, pe loc, o vreme n-am avut prea multa incredere in el. M-a convins, insa, incet-incet, ca ma pot baza pe promisiunea facuta. Ca nu-si ia nici dragostea, nici grija inapoi si ca va fi acolo, in fiecare zi sau in fiecare noapte in care ma voi intoarce acasa. Mi-a facut curte cu blandete, mormaindu-mi vorbe de drag si lipindu-si botul de coapsa mea ca un amant indragostit. Iar eu am ajuns sa il consider cel mai drag, cel mai apropiat, cel mai de nadejde prieten al meu. Si, pret de cativa ani, l-am gasit acolo, pe pragul dragostei, al casei si al inimii mele, la fiecare intoarcere acasa.

L-am pierdut, insa, intr-o zi, in care niste oameni bogati dintr-o casa vecina au otravit toti cainii din zona. Iar de atunci incoace, ii caut fratii si puii prin lume si-i ocrotesc, chiar daca banuiesc ca, totusi, nu-s ai lui. Si pentru ca tot nu reusesc sa-mi vindec dorul, de multe ori lacrimez in taina, pentru ca stiu ca el m-a iubit cum nu m-a iubit nicicand un om pe pamant. Dar asta e o poveste pe care nu am curaj sa o spun decat celor care iubesc animalele cu adevarat. Ceilalti – aceia care, de fapt, nu se iubesc decat pe ei insisi – imi vor explica, doct, ca ar fi mai frumos sa-mi pastrez lacrimile pentru cauze mai nobile, mai profunde sau mai durabile.”

Tot azi, in ziua inlacrimarilor noastre de dor, intr-unul dintre mesajele pe care le-am primit am aflat un link care un text al lui Tudor Arghezi, aflat pe site-ul caini-pisici.ro:

“Pentru moralul omului, prietenul lui de la use si din odaie e o mangaiere, un sprijin, un aliat. Zadarnic asteptati dintre semenii perversi, uneltitori, veninosi, tradatori. Cainele este permanent cu tine, langa tine, pana la moarte, singurul tovaras care moare odata cu tine, culcat pe mormantul tau. Te uiti in ochii lui: te intelege si tu nu cauti sa-l intelegi. Inima lui ti-e daruita fara conditii si peste imprejurari: cainele-i o prelungire a fiintei tale sufletesti, si tu il chinuiesti, il bati, il prinzi cu latul si-l ucizi. Primarii…ii starpesc cu otrava, stapanii ii gonesc, se ridica impozite pe caini, oamenii stiintifici si docenti vor sa-ti ia catelul din brate si cainele din lant ca sa te ocroteasca de o prostie din capul lor sterp.

S-a nascocit, pentru flatarea simtului de conservare a omului de prisos, primejdia turbarii, principiul municipal, aproape dogma de Stat.

De ce e cainele impur chiar pentru Charles Baudelaire, unul din cei mai impuri dintre oameni? Nu pute omul? Nu-i pute gura, stomacul, intestinul? Picioarele nu-i put? Si ce constiinta poate fi mai spurcata decat a omului, degradat si infect cu atat mai mult cu cat se-nalta mai sus, ministru, presedinte, barbat de Stat, potentat si javra, si cu cat isi stropeste starvul imbaiat, cu parfumele filosofilor si vaporii distilati ai violetei…

Da laba-ncoa, Grivei, voiniceste : laba ta ma cinsteste.”

Si, citindu-l pe Arghezi, si, citind mesajele cititorilor mei, mi-am permis sa cred mai mult, sa sper mai profund. Cainii sunt mai oameni decat noi, dar, intr-o zi, ii vom ajunge din urma.

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.