Sa fie fericiti

“Nu conteaza daca vor fi mari pianisti sau matematicieni de geniu”, spune un personaj din Anatomia lui Grey. O mama care, inainte de a pleca, incearca sa-i dea tinerei sale fiice sfaturi despre cum sa isi creasca copiii. “Important este sa fie fericiti”.

Noi nu ne ingrijim de fericirea copiilor nostri. Ne pasa, in schimb, de notele pe care le iau la scoala si ii birjarim sa invete, sa studieze, sa exerseze, ca sa ajunga cineva in viata.
“Canta la pian!”, “Citeste!”, “Danseaza!”, ii poruncesc eu insami fetei mele mai mari, asupra careia mi-am revarsat, deocamdata, toate ambitiile. Apoi o amenint ca, daca nu va studia, daca nu va lupta sa fie altfel, mai buna, mai breaza decat restul lumii, va ajunge vanzatoare intr-un magazin. Si abia cand ii vad ochii inlacrimati de atata morala rabdata, imi amintesc ca nu-mi pasa de rosturi, de profesii, de cariere. Ca singurul lucru pe care il vreau pentru ea e sa fie luminoasa si vesela. Sa zambeasca din tot sufletul.
Problema mea si a celorlalti parinti de pe pamant este ca

Eternele vinovatii

Mai intai m-am simtit eu vinovata pentru fericirea mea, pentru ca, dintr-o data, iesisem din rand. Mi se parea ca nu mai sunt demna sa ascult tristetile nimanui, din moment ce n-am mai plans, de-atata vreme, decat de fericire. Haina de gala a sufletului meu aurit ma stanjenea cand mergeam printre cei cu inima ponosita de-atata asteptare.

Apoi au inceput altii sa incerce sa ma faca sa ma simt vinovata.  Un coleg mi-a impartasit suspiciunea lui cum ca, de-atata zambet, voi deveni tot mai putin creativa – si truda noastra de ani si ani se va duce de rapa. O femeie care n-a stiut niciodata sa fie fericita mi-a reprosat ca fericirea mea de azi am furat-o din naclaiala vietii sale de ieri. O cititoare mi-a scris ca sunt ridicola sa ma falesc cu copilul meu din pantec cand e evident ca tatal pruncului pe care il port ma va parasi si pe mine, din moment ce are antecedente de separare. Un prieten bun mi-a batut obrazul ca nu mai stam la taclale ca odinioara si ca nu-i frumos ce fac, o sa fiu eu iarasi singura si nici el n-o sa-si mai faca timp pentru mine. O amica s-a suparat ca nu mai mergem amandoua la film. Mama mi-a reprosat ca, nebuna din dragoste, cu un prunc abia nascut in brate si iubind si copiii barbatului meu, inevitabil, imi voi neglija propriii copii.

O viata intreaga m-am luptat cu tristetea mea pura si nobila, nevinovata, acum am capatat, o data cu lumina din inima, vinovatii de om care nu stie sa-si revendice domnia spledida a clipei de fata. Ma confrunt cu rautatile unora care traiesc si acum dupa principiul ” sa moara si capra vecinului”, transpusa in versiunea “daca n-am fost eu fericit, atunci nimeni sa nu fie!”. Si, cu toate astea, nu as da prezentul meu pe nimic. Pentru ca, in fiecare dimineata, cand ma trezesc si imi gasesc dragostea langa mine, cand simt cum puiul de om din pantec fosneste si creste, ma cutremur de recunostinta, si de emotie, si de fericire, si multumesc, cu sufletul ingenuncheat, pentru minunea pe care mi-a fost dat s-o traiesc. Si, daca intr-adevar sunt vinovata pentru asta, daca nu era scris in destinul meu sa fiu fericita si mi-am rasturnat soarta cu rugaciunile mele, cu lacrimile mele, cu asteptarea mea inversunata, atunci imi cer inca si inca o data iertare, dar fericirea mea n-o mai dau inapoi!

Dreptul la fericire

Intr-o vreme in care incercam sa-mi inteleg nefericirile, intorcandu-le pe toate fetele, m-am inscris la un seminar in care se discuta relatia pe care o ai cu banii. M-am gandit ca, poate, daca as stabili raporturi corecte cu toate elementele insemnate ale unei vieti de om, dragostea, familia, cariera, veniturile, mi-as putea gasi, cat de cat, un echilibru in propria-mi existenta. Facusem cursuri de comunicare, si aflasem ca o relatie de comunicare autentica, profunda, este o relatie de dragoste. Ca trebuie sa fii deschis catre cel din fata ta si sa-l asculti in mod adanc, fara prejudecati si, mai ales, fara sa pornesti de la premisa ca, orice ti-ar spune, ai tu ceva mai important de rostit. Fusesem la alte intalniri in care vorbiseram despre implinirea de sine, si descoperisem ca nu poti schimba pe nimeni, ca singurii care ne putem schimba suntem noi insine, stabilind un set de reguli si apoi adaptandu-ne la lumea in care traim pe baza acestor norme. Ca iubirea e o chestiune de onoare, de cuvant, in care doi oameni, care au decis impreuna ca nu se mint si nu se insala – sau au decis impreuna ca se mint si se insala, nu conteaza, dar e musai decizia mutuala -  isi tin cuvantul unul fata de celalalt si se iubesc alegandu-se unul pe altul in fiecare zi.
Paream sa inteleg destul de bine adevaruri folositoare, taine utile ale destinului omenesc. Insa, la seminarul in care se vorbea despre bani, m-am impotmolit. Colegii mei aveau, cu totii, aceeasi problema: cum sa castige mai multi bani, cum sa-i pastreze mai mult, cum sa-i utilizeze mai inteligent, in asa fel, incat banii sa se inmulteasca si sa nu se termine niciodata. Necazul meu parea doar o maladie ciudata, demna de tot dispretul. Imi pusesem corect intrebarile, iar raspunsurile mele duceau, intotdeauna, in aceeasi fundatura: mie mi-e rusine sa am bani. De cate ori, intr-un context sau altul, as fi putut aparea celor din jur drept o fiinta mai instarita decat altii, simteam nevoia sa ma scuz cu grabire. Faceam in asa fel, incat banii care-mi intrau in conturi sa dispara cu iuteala, risipiti pe nimicuri, ca nu cumva sa ma fac de rusine si sa creada cineva ca as putea fi bogata.
Nu mi-am vindecat maladia cu pricina in veci, si asta poate si pentru ca nu m-am prezentat decat la primele doua, trei sedinte de seminar. Intre timp, mi se facuse rusine sa merg intr-un loc in care oamenii vorbeau despre bani, pentru ca as fi putut fi banuita ca ma duc acolo din dorinta de a castiga mai mult. Dar ceva extrem de folositor am aflat, totusi. Ca atitudinea pe care o ai fata de bani o ai si fata de propria fericire. Ca oamenii care se simt indreptatiti la bogatie sunt si cei care se simt in largul lor in propria bunastare a sufletului. Ca ei isi revendica dreptul la fericire si il obtin, poate nu la fel de usor, dar, in mod sigur, la fel de abil ca pe acela la prosperitata financiara. Si ca eu, o fetita saraca si trista din provincie, mi-am oblojit neimplinirile invatandu-ma sa cred ca numai cei fara bani si fara zambet sunt speciali. Ca faptul ca sunt imbracata cu hainele ramase de anul trecut de la sora mai mare e un prilej de mandrie. Si ca singuratatea mea intrata in oase e semn de noblete, ca doar marlanii sunt fericiti si, adunati in cercuri stramte, se impuiaza, fac bani si traiesc fericiti pana la adanci si imbuibate batranete.
Ma simt mereu vinovata ca sunt fericita. De bani m-au scutit pronia administratiei financiare si contabilii nemernici cu care am avut de-a face pana acum “ imi vine sa le scriu si numele, Alexandru Gelu Modoi si Mioara Fodor. Ezit, tot mie mi-e mila, desi lor nu le-a fost, dar, pana la urma decid sa li-l scriu¦ Dar de o vreme incoace sunt nepermis de aproape de conditia fericirii, iar asta imi da, adesea, frisoane. Caut cusururi iubirii mele si nod in papura iubirii lui. Iar cand cineva ma felicita pentru implinirea mea, pentru copilul pe care-l voi avea, ma scuz, stanjenita, spunand ca am fost si eu, ani la rand, nefericita, si ca nici acum n-a fost asa simplu pe cat pare celor din jur, ca am plans destul, si am asteptat dureros de mult …
Daca stiti vreun curs la care m-as putea inscrie ca sa-mi recapat in propriii-mi ochi dreptul la fericire, va rog sa imi spuneti. Am sa-l urmez, oricat de mult ar costa. Ba chiar m-as bucura sa aiba pret obscen. Macar saraca sa raman, daca nefericita nu-mi mai este dat¦

Despre ingeri, aripi, zboruri, fericire

M-am intors din Israel, unde am ajuns ca editor al Cartilor Tango la Targul International de Carte din Ierusalim, cu sufletul incarcat de povesti si sensuri noi.Am cunoscut oameni fabulosi, am vorbit despre Nina Cassian si cartile ei si m-am rugat in locurile sfinte… Mi-ar trebui pagini nesfarsite ca sa-mi cuprind revelatiile, si poate ca voi cauta, candva, cuvinte si ore ca sa-mi duc exercitiul la bun si nobil sfarsit. Dar sunt cateva intelesuri care-mi ard acum mainile si gandul…

In clipa in care am iesit din biserica in care e adapostit mormantul sfant al Mantuitorului am simtit ca, daca as intinde bratele, as putea sa zbor. Mi-am lasat toate grijile si toate apasarile, si am pasit usoara, inalta, spre o lume care de-atunci mi se arata in lumina curata si plina de speranta.

Scriitorul Petru Cimpoesu si preaiubita lui Tatiana mi-au povestit despre ingerii plini de ochi ai evreilor, deslusindu-mi taina colierelor si a bratarilor cu ochi insirati pe ata si vorbindu-mi despre secretul splendid, banuit, al artistilor care vad lumea intr-un fel neingaduit oamenilor de rand. Mi-au istorisit legenda conform careia, atunci cand un om se inalta la cer, e calauzit de un inger ce pogoara anume ca sa-l ia si sa-l duca in lumea de dincolo.  Dar, uneori, arareori, ingerul nu izbuteste. Si trebuie sa plece singur, fiindca omul mai are de luptat pe pamant. Mai are de trait. Mai are de iubit, de scris, de cantat, de visat… Si ingerul pleaca, invins, si e nevoit sa-i lase pamanteanului indaratnic si victorios, ca ofranda, ca tribut, ca recunoastere, inca o pereche de ochi. Si poate ca asa se face  ca  unii  artisti  vad  lumea  altfel  decat muritorii de rand. Poate ca aceia binecuvantati cu o viziune unica,  cei  daruiti  cu  harul  de  a  deslusi  totul  intr-un fel nepermis altora, cei care privesc mai mult si inteleg mai adanc sunt oamenii care, dupa venirea ingerului, dupa plecarea lui, au ramas cu o pereche de ochi in plus. Si cu o sansa mai adanca de-a pricepe si de-a trai toate culorile si nuantele vietii.

Am vizitat Masada, cetatea inalta, catarata pe-o stanca, in care cuceritorii romani au gasit doar oameni care alesesera sinuciderea in locul sclaviei. Am citit discursul lui Irod al doilea adresat oamenilor lui si am simtit toata durerea deciziei. “Decat sa ne vedem femeile batjocorite de soldatii romani si copiii transformati in sclavi, mai bine ii omoram noi. Decat sa ne pierdem libertatea, iar noi, cei care am fost  toata viata neinfricati, sa devenim slugile celor care ne-au luat totul, mai bine alegem moartea!”. Si luptatorii Masadei si-au ucis femeile si copiii. Apoi si-au luat viata. Au ramas doar zece suflete: cateva femei, cativa copii care sa spuna povestea mai departe.

La intoarcerea acasa, in avion, am dat peste o revista superba, Romania vazuta de sus, a Crengutei Tolea, pe care am invidiat-o pentru frumusetea subiectelor gasite. Am citit in revista Romaniei privite din avion cuvintele arhimandritului Teofil Paraian de la Sambata de Sus, si am inteles de ce imi e inima usoara. Pentru ca rugaciunea curateste inima… “Daca suntem preocupati in toata vremea de curatirea inimii, vom avea fericirea pe care o spune Domnul Hristos in predica de pe munte: Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Si m-am minunat de puritatea cuvintelor Ilenei Vulpescu. “Daca personajele dumneavoastra, intr-o buna zi, ar veni, in cel mai autentic stil pirandellian si v-ar intreba: de ce nu ne-ai facut fericiti?” a intrebat Crenguta Tolea. Iar raspunsul doamnei Vulpescu m-a lovit in moalele inimii:

“Eu le-as raspunde: pentru ca viata nu prea obisnuieste sa distribuie fericire. Va rog sa ma iertati. Adresati-va in alta parte. Poate ca pe la altii s-o distribui. La mine, pana acum, s-au bagat doar ficatei de pasare si banane…”

Targul de carte din Ierusalim- Fotografii Sergiu Klein -Agerpres Israel

Impreuna cu Tesu Solomovici

Alaturi de Sonja Szimon