Doar mancand. Doar iubind

Din realitatea nesuferita ca sunt vesnic flamanda, incercand sa duc la bun sfarsit cura mea de slabire inceputa-n fiecare zi, din faptul ca de ani si ani de zile incerc sa-mi tin sub control dreptul de-a manca orice vreau, oricand vreau, oropsita de o proasta gestionare a imaginii de sine si chinuita de cele cateva kilograme in plus pe care le am vesnic fata de propria-mi viziune asupra mea, am invatat, totusi, ceva important. Nu doar ca viata e nedreapta, si unora le da cu truda ceea ce altora le pune, pleasca, pe tava. Nu doar asta. Ci si faptul ca nu incep sa te bantuie poftele decat atunci cand esti pe burta goala sau cand ai fost nevoit sa mananci, de foame, ceva ce n-ai fi mancat niciodata de buna voie.

Daca tocmai te-ai ridicat de la masa, multumit de ceea ce ti-ai oferit ca hrana, oricat de imbietoare ar fi tavile cu cozonaci, oricat de motate si de oachese ar fi inghetatele de ciocolata, vei putea

Nu mai exista barbatii de altadata

La toate emisiunile mai de soi, prezentatoarele sunt mai inalte decat partenerii lor. Nu stiu daca e semn de modernitate sau, subliminal, ni se inoculeaza ideea ca asta e tendinta cuplurilor cu premise glorioase. Eu ma uit uluita si nu indraznesc sa ma minunez cu glas prea sonor, fiindca risc sa fiu acuzata ca nu-mi convine trendul fiindca sunt eu prea mica de statura.

Eu am doar un metru saizeci, deci, pe tocuri mari, pot ajunge la maxim un metru saptejdoi. Insa cred ca si daca as fi avut mai mult sau mai putin, de moda veche fiind, tot mi-ar fi placut sa fac cuplu cu barbati mai inalti decat mine. Vreau sa privesc in sus catre barbatul meu, nu sa-i scuip seminte in crestet. Vreau sa ma cuibaresc langa umarul lui, sa ma simt fragila si ocrotita, nu sa am senzatia ca-l pot lua oricand la subrat ca pe o mapa. Vreau sa fiu eu sexul slab si sa ma las ametita de puterea, de forta, de energia lui…

Vad insa ca, dupa castinguri acerbe, combinatiile televizate sau mediatizate in print se fac tinand seama de alte proportii.  Micul Irinel a adorat-o pe lungana Monica, iar acum vedem cu totii, la Dansez pentru tine, cum Iulia Vantur fandeaza usor piciorul drept cand sta langa Banica, incercand sa fie doar cu o frunte deasupra lui. (In particular, langa el, fandeaza usor propria sa sotie). Dincoace, la Vocea Romaniei, Roxana Ionescu e, literalmente, cu un cap mai mare decat Pavel Bartos, insa ei au fost alesi sa prezinte impreuna si sa-si faca complimente unul altuia, ca si cum ar fi un cuplu posibil. Mie imi par un cuplu de cosmar, dar recunosc ca nu privindu-i pe ei m-am minunat cel mai infocat. Ci mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii  cand am vazut pe televiziunea nationala un promo in care Iuliana Tudor statea dreapta si zvelta langa Florin Piersic. Si era mai inalta decat barbatul barbatilor! Mai falnica decat haiducul cel inalt ca bradul, mai lunga decat cel care s-a luptat cu ursoaica si a doborat-o, conturand cu gesturile sale de macho idealul nostru vesnic de splendoare, de vigoare barbateasca!

Dar poate ca nu mai exista barbatii de altadata… Plecati sa-si caute propria lor identitate, n-au mai avut curiozitatea sa scotoceasca dupa femei pe care sa le inveleasca cu dragostea lor, sa le apere si sa le ocroteasca. Si mai intai au dat peste niste femei mai destepte ca ei, apoi au gasit unele mai bogate, iar, mai nou, s-au aciuat langa cele mai inalte. In vremea asta, insa, toate femeile din lume, fie scunde, fie inalte, fie destepte, fie tute, fie bogate, fie scapatate, isi cauta, cu disperare, barbati mai falnici, mai instariti, mai culti decat ele, asa cum au citit in cartile copilariei ca se cuvine sa-si doreasca. Si doar daca nu gasesc ce si-au dorit, fac in gand niste compensatii ciudate si, intr-o absurda matematica postmoderna, aduna numarul de cont la cel de la masina si la numarul lor de telefon care nu mai suna, iar apoi compara cu centimetrii masurati din crestet pana-n talpi si cu diametrul reputatiei sferice si stralucitoare si, daca totul iese divizibil la doi sau la trei – sau, daca nu si nu, macar la unu – se simt indreptatite sa se multumeasca cu niste combinatii care nu tin seama de regulile aspiratiilor eterne ale cuplurilor. Si sa se consoleze cu gandul ca lumea a evoluat. Ca dragostea e oarba. Si cateodata are un picior mai scurt, dar asta nu conteaza, fiindca nu poate fi masurata nici in centimetri, nici in inci, nici in ani sau ani lumina. Doar in batai ale inimii. Uneori reale, alteori contrafacute.

Ce au ei voie sa faca – si noi nici cu gandul nu gandim!

Macar o data in viata, dar eu cred ca mai des decat atat, ne-a fost dat sa auzim povestea cate unui barbat care, doborat de tristete sau de greutatea asteptarii, a ales sa se imbete si sa umble, capiu, pe strazi. “Nu pot sa te uit. Beau in nestire, dorm, si beau, si plang, asta e tot ce pot sa mai fac. Vino sa ma ierti si sa ma salvezi de la dezastru!” ii scria unei prietene un baiat parasit, la capatul unei relatii chinuite. “Conduc beat, vreau sa fac un accident ca sa scap de durere” imi scria mie insami, nu  foarte  demult,  un domn  pe  care-l parasisem fiindca ma insela si ma mintea, dar lui i se parea inadmisibil sa fie expediat din relatia noastra pentru “niste inchipuiri”. Fiindca, am uitat sa va spun, el, ca multi altii, nu ar fi recunoscut nici daca l-as fi prins in pat cu cealalta – dar avea grija sa nu ajung chiar pana-n dormitorul lor, de care ma tinea departe sub diverse pretexte absurde.

Stiu pe cineva, tot un barbat, care, suflet sensibil fiind, la capatul cate unei relatii esuate, ca sa-si ostoiasca sfasierea sufletului pustiit, dadea de perete usa unui bordel modern si chema catre ore dezmatate fetele platite. Se zguduia de plans orgasmic intre coapsele lor iscusite, dar, zicea el, incercand sa-si tina gandul departe de amintirile romantice legate de femeia care-i produsese suferinta .”Incerc sa uit, as face orice ca sa o uit!”, imi spunea, trist, distinsul domn care fusese la curve, si nu mi se parea ca ar fi avut vreo unda de rusine in glas.

La capatul fiecarei povesti de teapa celor mai sus, m-au socat nu nonsalanta eroilor, ci reactiile celor din jur. Convinsi, cu totii, de suferinta protagonistului  – veritabila, cred, de fiecare data – cei care auzeau povestea se induiosau de mila celui implicat si il compatimeau, trist. Ba chiar, uneori, audienta emitea cate o sentinta de condamnare catre femeia nemernica ce produsese atare suferinta…

M-am gandit cum mi-ar sta mie – si care ar fi consecintele eterne asupra mea! – daca as umbla beata pe strazi, fiindca nu mai pot sa indur sa astept. Cu cata mila m-ar privi cei carora le-as spune, cu damf de alcool fermentat, ca de tristete din dragoste am baut, si ca de suferinta mi se impleticeste limba, si n-am venit la intalnire fiindca am cazut intr-un sant. M-am gandit cat de intelegatori ar fi cu mine cei carora le-as destainui ca, fiind coplesita de deznadejde, mi-am gasit un gigolo simpatic, care ma face sa uit multiorgasmic de barbatul pe care-l intalnesc doar in vis. Daca as spune ca, dupa ce las copiii la scoala, il sun pe baiatul aducator de placeri si-i dau ordin sa execute actiuni aducatoare de temporara si binevenita uitare… As avea parte de aceeasi mila imbibata de iertare acordata aprioric??!

M-am intrebat si eu, si raspunsurile s-au ivit de la sine, ciufute, oripilate, scarbite. O femeie n-are voie sa bea ca sa uite, ei ii este rezervat plansul suspinat, parfumat, diafan. Despre curvasarit nici nu poate fi vorba, aceasta nobila activitate este rezervata domnilor  si aducatoare lor de reputatie si mandrie, in timp ce orice asociere cu imaginea unei femei ar fi devastatoare. Si nu ca as tanji sa fac toate astea – desi, daca intr-adevar ar aduce uitarea, de ce nu?- dar nu-i asa ca suntem prizonieri ai unor conventii nu doar in viata noastra de zi cu zi, nu doar la masa tratativelor de business, unde barbatii au puterea si femeile se supun, ci si pe taramul pe care l-am declarat cel mai liber, cel mai fara de constrangeri, acela al iubirii? Asteptam sa ne ceara de nevasta- si pentru ca n-o fac in veci – fiindca s-ar supara celelalte dudui care au asteptat si ele zadarnic -  ii parasim. Si ei sufera. Si se imbata, si-apoi se duc la curve. Si noua ne e mila de ei. Si plangem. Si-i chemam inapoi, sa-i consolam…

Cine ne ia barbatii?

Ziarele comenteaza, emisiunile televizate dezbat cazul unui domn insurat, cu trei copii, care a fost ispitit de o juna fotomodela si, intr-un final, si-a parasit familia. Ispitirea a durat vreo 8 ani, iar finalul actiunii e unul care starneste tot felul de reactii dusmanoase.

Pasamite fotomodelul e de vina. Ea n-a respectat casa omului, pe care-l stia insurat bocna, asa cum il stiam cu totii, si tot ea, imorala, a insistat indelung si a apelat la diverse tertipuri ca sa-l faca pe barbatul disputat sa isi paraseasca nevasta si sa o ceara pe ea de sotie. Ar fi amenintat amanta ca se sinucide daca domnul n-ar fi fost atat de bogat?- se intreaba toti comentatorii cu glas insinuant. Si tot ei rad, cu subinteles, convinsi ca, fara milioanele din cont, domnul ar fi beneficiat doar de un amantlac frugal, apoi fata si-ar fi luat seama si, spasita si oropsita de regrete, l-ar fi trimis pe infidel acasa la nevasta si la copilasi.

Astimp, eu stau si ma intreb, uluita: de ce tragem la raspundere oamenii liberi, pentru ca aceia casatoriti isi incalca promisiunile? De ce aruncam responsabilitatea unor hotarari asupra unor oameni care nu au fost investiti, prin rolurile lor, cu nicio putere de decizie? E de vina potentiala amanta ca sotul e necredincios? Femeia frumoasa si ispititoare e vinovata ca ochii insuratilor nu-si gasesc astampar si mainile lor nu respecta nobletea verigii de aur? Si, pana la urma, sunt vinovati cei care ne fac sa mintim ca noi nu suntem in stare sa spunem adevarul?

Nicio femeie libera nu duce mai departe o relatie cu un barbat care ii spune de la inceput ca e casatorit si ca isi iubeste femeia de acasa. Care-i declara ca nu isi va parasi niciodata familia si ca intalnirea lui, absolut intamplatoare, cu o alta femeie, nu e decat un accident trist, de care se va dezbara cat mai repede cu putinta. In schimb, daca el va aseza in palme straine tristetea lui de om insingurat de atata rutina, daca va marturisi ca poarta in piept o inima libera si dornica sa renasca printr-o mare iubire, pacatoasa ar fi aceea care l-ar izgoni in numele unei conventii absurde…

Eu cred ca ar trebui sa ne ducem singuri greutatea propriului statut. Sa ne asumam pana in maduva oaselor ce suntem, cine suntem, si sa ne dezbaram de obiceiul scolaresc de-a da vina pe colegul de alaturi. Am spart geamul, doamna invatatoare, dar Matei si cu Alex m-au chemat pe terenul de fotbal! Mi-am incalcat juramantul de credinta, onorati clevetitori, dar femeia asta m-a ispitit in patul ei, de 2000 de ori, si, daca nu m-ar fi amenintat ca se sinucide nu mi-as fi parasit nevasta, as fi continuat sa o insel fara sa o las cu acte intocmite de avocati…

E lumea plina de ispite atat de fermecatoare, incat orice promisiune s-ar putea pulveriza in fata lor. Insa, de fiecare data cand, dureros, asta se si intampla, nu suntem de vina decat noi, cei care n-am stiut sa fim indeajuns de puternici ca sa ne luptam cu noi insine.

La ceas de liniste si intelegere, imi cer iertare de la toate femeile care mi-au ademenit barbatii. Le rog sa ma ierte ca le-am spus cuvinte inveninate atunci cand le-am gasit in casa mea, in patul meu, pe scaunul din dreapta al masinii  noastre. Le rog sa ma absolve de vina de-a fi fost furioasa pe cele care ne-au hranit cainele si pe acelea care i-au facut clatite mai bune decat ale mele iubitului meu. Pe cele care s-au aratat mai fragile decat mine si l-au convins pe cel pe care il iubeam ca merita sa ma minta ca sa le plateasca lor telefonul, chiria, benzina. Si promit ca, daca ma va convinge vreodata un alt barbat sa ma indragostesc de el, inselandu-mi familia si incalcandu-mi cuvantul, sa nu dau vina decat pe propria mea slabiciune.

Iar daca vreo femeie singura va canta cu glas splendid de sirena, ispitindu-mi barbatul sa vina la ea, am sa-i contemplu frumusetea prin perdeaua de lacrimi si am sa plec mai departe, fara sa-i fac ei, vreodata, vreun repros.

Dragostea sta in cuvant

Imi spunea, nu de mult, un amic drag al meu, ca e nemultumit de gelozia iubitei lui, pe care o deranjeaza ca el primeste sms-uri in miez de noapte, fapt care il determina sa o minta ca sunt de la seful lui, nu de la o fata careia i-a picat, fara voia lui, cu tronc. Imi explica in ce situatie neplacuta e el care, politicos din fire, nu poate sa-i explice fetei cu semeseurile sa nu-i mai dea mesaje peste pragul noptii. Si nici peste cel al zilei, fiindca el traieste, doarme si viseaza langa o alta femeie. Amicul meu nu imi cerea cu adevarat sfatul, ci, mai degraba, voia sa fie aprobat si compatimit. Insa eu i-am explicat ce simplu ar fi sa faca putina curatenie in viata lui. Ce onest si corect ar fi sa isi aseze gandurile in ordine si sa spuna tot ce are de spus fiecarei fapturi care asteapta de la el un raspuns. Cum?- s-a minunat el, asezat in dulcea leganare a neputintei. Iar eu l-am indemnat sa-i spuna fetei cu mesajele, clar si fara echivoc, ca flirtul lor nu are viitor, fiindca el iubeste pe altcineva. Si sa-i ceara iertare femeii langa care traieste si sa ii promita ca nu o va mai minti niciodata.

Eu nu ma supar pe femeile care fac ochi dulci barbatului pe care il iubesc, insa ma poate infuria sau intrista felul in care reactioneaza el la avansurile sau la smecheriile altora. Nu as dusmani niciodata o femeie care ii propune barbatului langa care traiesc o aventura de o zi sau de o viata, dar nu l-as ierta pe cel care ar pangari dragostea si legamintele noastre, pentru un ceas, o zi sau o luna de hiperexcitatie, de trai periculos sau de viata dusa printre secrete ispititoare. Si, in niciun caz, nu m-as putea supara pe o femeie care s-ar dovedi ca merita profund si cu adevarat dragostea barbatului care langa mine nu si-a gasit nici tihna, nici lumina. Nu, nu pe femeile libere le acuz. Nu, nu pe barbatii care traiesc cu femeile altora ii gasesc vinovati. Ci pe aceia care, desi prinsi oficial si de buna voie intr-o relatie, nu-si recunosc nefericirile si pornesc la dulcele, scabrosul sport al agatatului pe furis.

Am trait o viata intreaga cu spaima ca o alta femeie mi-ar putea lua barbatul, nefiind in stare sa inteleg ca teama imi vine de la faptul ca traiesc langa un barbat care s-ar putea duce dupa orice femeie. Am urat o duduie care venea la noi acasa cand eu eram plecata, fara sa inteleg ca ea vine numai pentru ca omul care inchidea usa in urma mea o ruga sa vina. Si vad mereu in jurul meu femei care ajung sa se urasca intre ele pentru ca impart acelasi barbat. Insa niciuna dintre ele nu are puterea de a pricepe ca nu e nimic in neregula cu dorinta lor de a fi unice titulare ale pozitiei de femeie intr-o relatie de iubire, ci e aberanta neputinta barbatului de a alege ferm cum si cu cine vrea sa traiasca, e revoltatoare obraznicia, lasitatea sau nimicnicia de a nu alege.

Imi place sa cred – si o spun nu cu trufie, ci cu recunostinta – ca am ajuns la o etapa in care, privind in urma, dar si inainte, lucrurile au devenit simple, simple de tot. E plina lumea de femei singure si libere, care au tot dreptul din lume sa candideze la dragostea barbatului meu. Si e plin de barbati care au in continuare dreptul sa ma ceara si sa ma vrea, fara sa astepte decat un gest, o decizie. Un semn.

E doldora pamantul de femei mai frumoase, mai tinere si mai apetisante decat noi, care au voie sa ceara si sa astepte dragoste, de la toti barbatii planetei, purtatori sau nu de verigheta. Asa cum vor fi mereu si barbati mai frumosi si mai bogati decat cei pe care i-am primit, din dragoste sau din singuratate, in vietile noastre. Insa nu de la cei liberi pretind respect, si nici responsabilitate. Ci de la aceia care au jurat iubire pe viata si pe eternitate. Pentru ca eu stiu ca dragostea sta, inainte de toate, in cuvant. Si stiu si ca, atunci cand iubesti cu adevarat, nu poti sa mototolesti un ideal de dragul unui zvacnet de o clipa.

Inchid toate portile spre lume, ca sa raman doar eu si dragostea mea. Nu vreau sa ranesc nici macar cu o banuiala fugara pe omul langa care traiesc si langa care voiesc sa mor. Ii dau incredere in mine si in dragostea mea, in fiecare clipa. Si doresc sa primesc raspuns pe masura. Pentru ca eu cred ca asa s-ar cuveni sa fie randuite toate povestile de dragoste care tanjesc nu dupa “happy end”, ci doar dupa “happy” si dupa “never ending”.