Jurnalul copiilor mei

Am lansat acum, catre neant si catre sufletele cititorilor mei, cel mai drag, cel mai pretios, cel mai scump jurnal pe care l-am construit in viata. E adevarat, din cand in cand, am consemnat cu harnicie si emotie, in alte jurnale, intamplari ale inimii mele. Semne ale cate unei iubiri, dovezi de dragoste sau de nedragoste, razvratiri, bucurii sau tristeti. Dar, recunosc, cel mai mult in viata am scris de dragul, de ura sau de dorul cate unui barbat. Astimp, am lasat sa treaca pe langa mine, fara sa le consemnez asa cum ar fi meritat, multe revelatii ale maternitatii.

Numai ca, la un moment dat, mi-am dat seama ca nu e totusi prea tarziu ca sa incerc sa recuperez din memorie ceea ce se mai poate salva. Si am inceput sa caut insemnari, fotografii, amintiri, hainute, dovezi.

In ipostaza mea de mama am adunat 20 de ani. Nu, nu asa cum au facut-o alte femei, devenind mamici in tinerete si ducandu-si copiii la facultate inainte ca ele sa aiba 40 de ani. Eu am facut-o nascand trei copii. Ilona are 10 ani. Victor, 8. Iza, 2. Iar in acesti 20 de ani suprapusi (ale caror experiente au fost, insa, complet diferite de la un copil la altul), abia de am scris cateva zeci de pagini. Cateva pagini pe care l-am adunat cu evlavie si le-am considerat punctul de plecare a ceea ce va fi Jurnalul copiilor mei. Pornind de la ele, imi amintesc alte si alte lucruri. Cautand prin sertare ale casei, deschid sertare ale inimii. Vreau sa adun in cuvant 20 de ani de lumina si miracol. Nu stiu daca am sa pot. Dar eu ma incumet la o asemenea indrazneala, avertizandu-va sa nu faceti greselile mele. Sa scrieti. Sa consemnati. Sa notati. Sa filmati. Pentru ca jumatate dintre lucrurile sau gesturile care par atat de spectaculoase, incat dau impresia ca nu vor putea fi uitate niciodata, vor disparea, totusi, din gand si amintire pentru totdeauna.

Va invit sa cititi Jurnalul copiilor mei si sa incepeti sa scrieti, sa rescrieti, odata cu mine, jurnalul copiilor vostri. Nascuti sau asteptati. Deja adorati sau inca visati.

Iar daca v-a placut, exista si o pagina pe Facebook, unde, daca doriti, va puteti inscrie ca cititori de Jurnal…

http://www.facebook.com/JurnalulCopiilorMei

Poate sa vina Angelina Jolie

Am comentat aseara cazul unei prietene care asteapta ca iubitul ei sa isi incheie procedurile de divort ca sa se poata muta impreuna cu el si sa-si vada, senini, de noua lor viata. Am vorbit cu fetele, ca intre fete, asezand in conversatia noastra putina curiozitate, o picatura de pofta de barfa, multa dragoste si enorma dorinta de a intelege de ce viata e atat de ciudata si destinele atat de greu de urnit catre calea cea lina.

Divortul asteptat treneaza. Termenele se succed, nevasta parasita e dusmanoasa si incurca si mai rau itele nesuferite ale birocratiei. Judecatorii ridica din umeri si mai distribuie inca o halca de asteptare unor oameni care vor sa desfaca ceva ce, evident, nu mai functioneaza.

“Dar, de fapt, pentru ea divorteaza sau are si alte motive?”, a intrebat una dintre camaradele mele de tacla. Niciuna dintre noi n-a stiut sa aduca argumente extrase chiar din cazul pe care il disecam fara mila. Insa am continuat imaginandu-ne si, mai ales, privind inapoi, catre propriile noastre vieti…

Eu nu cred ca intre doi oameni care se iubesc profund si care sunt fericiti impreuna poate interveni un strain in stare sa le surpe rostul si dragostea. Nu sunt de partea nevestelor disperate care dau vina pe asa-zisele stricatoare de case, asa cum nu sunt nici de partea femininelor prea indraznete, care n-au respect pentru legaturile declarate si acceptate. Nu am vocatie intreaga nici de nevasta, nici de amanta. Stiu doar sa fiu femeie demna, curajoasa, indragostita. Sau, dimpotriva, ca nimeni alta de insingurata, de speriata, de deznadajduita.

In bucatile mele de viata fericita, in care zilele se nasc o data cu dragostea mea impartasita si inalta, nu ma tem de nimic. Stiu sigur ca poate sa vina Angelina Jolie sa-mi invite barbatul la o aventura memorabila, fiindca el ar refuza-o, asa cum eu insami sunt convinsa ca i-as zambi politicos lui Brad Pitt si ca, desi magulita de avansurile lui, nu i-as ingadui sa-mi tulbure rosturile inimii.

Dar in zile innegurate de certuri, de tristeti, de minciuni, as putea pleca si cu un domn mai putin aratos decat cel refuzat in zilele de glorie, asa cum stiu si ca barbatul meu intristat, alungat sau tradat ar avea dureros de multe motive sa-si uite juramintele de credinta daca l-as pedepsi sa poarte amaraciunea umilintei.

Nu cred ca ar trebui sa ducem grija strainilor care ar putea sa intervina in familiile sau iubirile noastre, ci ar fi mai intelept sa ne veghem fericirea, sa ne aparam bucuria de-a fi in doi si de-a impartasi, cum spune poetul, aceeasi taina. Nu cred ca doi indragostiti veritabili, insetati unul de altul, au puterea de a se mai indragosti inca o data, de altcineva, pe furis. Cred doar ca avem dreptul sa fim fericiti. Iar daca acela langa care traim nu ne mai poate fi liman de suflet si lumina, daca nu-i mai putem oferi bucurie si rost, atunci ni se va ivi in viata, in cale, dreptul de-a mai incerca o data.

Oamenii nu divorteaza pentru alti oameni. Femeile nu sunt parasite pentru alte femei. Barbatii nu sunt inselati de dragul altor barbati. Doar ca in iubirile sparte, in povestile chinuite, in familiile cu inimi dezbinate se face mereu loc pentru singuratati. Apoi pentru tradari. Si, in cazurile cu noroc, pentru noi iubiri. Pentru ca in era in care toti pamantenii isi cauta marea dragoste, iubirile sunt fericite sau nu sunt deloc.

Noi, impotriva lumii

Am vazut Parisul in mai multe randuri, insa niciodata avand alaturi pe cineva care sa se poata bucura de splendoare in acelasi timp cu mine. Am fost singura de cateva ori. Si, de alte cateva ori, insotita de cineva care-mi statea alaturi dintr-o greseala sau dintr-o farsa a destinului. Asa ca acolo, in orasul singuratatii mele, am invatat intelesul sintagmei “mieux vaut etre seule que mal accompagnee”. Si, cu riscul de a parea nebuna, am decis sa marturisesc onest, de la inceputul oricarei amicitii sau iubiri, ca nu-mi plac decat oamenii care imi seamana in valorile esentiale. Care se regasesc in felul meu de a alege si de a intelege, care ma fac sa ma redescopar in felul lor de a analiza si reactiona.

Nu pot fi fericita decat atunci cand am un aliat care priveste si intelege lumea cu ochi asemenea mie. Clipele mele de lumina sunt cele in care pot impartasi frumusetea, sau ciudatenia, sau mirarea, sau profunzimea unei trairi cu un om pe care il pretuiesc. Asa ca nu m-as putea insoti cu cineva care nu intelege literatura. Nu as sta in preajma cuiva care se plictiseste ascultand Peter Gabriel. Nu as putea fi prietena cuiva care stramba din nas la filmele care mie mi-au schimbat viata. Si mi-ar fi cu adevarat antipatica orice fiinta care nu iubeste calatoriile.  Si asta nu din trufie, nici din obraznicia de-a crede ca eu stiu ce e bun sau ca disting mai bine decat altii frumosul de urat. Ci doar pentru ca in coordonatele esentiale ale iubirii mele intra bucuria de a impartasi frumusetea. Numai pentru ca, daca nu iubesc, nu pot fi fericita.

Si atunci, tanjesc si incerc sa traiesc printre fapturi asemenea mie. Sa ma refugiez mereu in cercuri, mai stramte sau mai ample, in care sa simt ca suntem noi, impotriva lumii. Continuu sa cred in prieteniile pe viata si pe moarte, in cuplul legat la bine, la rau, la bogatie, la disperare. In iubirile care se iau la tranta cu lumea intreaga, in familiile in care oamenii sunt uniti printr-o lege nescrisa, niciodata incalcata, aceea de-a se alia, chiar si atunci cand nu-si dau neaparat dreptate unul altuia, in fata restului universului.

Numai ca mi se intampla din ce in ce mai rar sa ma inteleg din priviri cu cineva.  Tot mai adesea ma simt ca vorbind intr-o limba pe care nimeni din preajma mea nu o intelege. Imi pregatesc inima, astept reactii, gesturi, fapte pe care eu le consider obligatorii intr-o relatie intreaga, profunda, insa ma trezesc, ca-n miez de Paris, insotita si singura. Cea mai rea dintre singuratatile posibile. Cea mai demna de eradicare dintre toate maladiile pamantului. Si, totusi, cea mai raspandita…

Taceri, minciuni si ascunzisuri in cuplu

Citesc cateodata, in reviste proiectate pentru alti oameni decat cei carora ne adresam noi, intrebari ale cititorilor catre diversi specialisti.

Femei preocupate sa isi gaseasca armonia in casnicie intreaba cum sa procedeze ca sa-si determine sotul sa nu mai vrea sa faca, de exemplu, sex doar dimineata, pe graba, fara sa se spele pe dinti. Barbati care fumeaza pe ascuns, de teama interdictiei impuse de sotia lor nefumatoare, cer sfaturi despre cum sa renunte la tutun sau cum sa isi convinga partenera sa ii accepte asa cum sunt. Tinere concubine cer sprijinul unor necunoscuti ca sa ii determine pe barbatii alaturi de care traiesc sa le ceara de sotii, iar domni neconvinsi de binefacerile asezarii intr-o familie intreaba cum sa faca sa le explice partenerelor ca ei nu-si doresc copii, fara sa le alunge, totusi, din viata lor.

Dincolo de naucitoarele marturisiri gasite prin reviste, cunosc eu insami cateva cazuri de cupluri in care el fumeaza pe ascuns si ea trimite mailuri pe furis, in care sotul ascunde bani de sotie sau sotia doseste de ochii sotului cate o pasiune secreta. Si, de fiecare data, cei doi oameni care impart acelasi nume, acelasi acoperis si, teoretic, acelasi viitor, evita, cu mare arta, orice discutie referitoare la incompatibilitatile lor.

Am avut mai intai banuiala, apoi am intreprins cateva cercetari pe cont propriu si am ajuns la concluzia ca partenerii dintr-un cuplu nu vorbesc decat cu mare dificultate despre problemele care le afecteaza casnicia sau dragostea. Oamenii evita cu indarjire sa vorbeasca despre sex, iar discutia legata de ce-si doreste partenerul in materie de erotism ii sperie pana si pe cei mai emancipati muritori. Femeile nu-si bat iubitul la cap nici sa le ia de nevaste, nici sa le faca sex oral, pentru ca discutia ar fi de prost gust, dar sufera in tacere atunci cand acesta amana propunerea sau fapta. Iar barbatii care nu-si doresc copii evita sa marturiseasca asta in cuvinte ferme…

Decat sa rezolve o divergenta cu omul alaturi de care traiesc, semenii nostri aleg, aproape fara ezitari, calea ascunzisului. Nu vrei sa fumez? Accept in mod oficial doleanta ta, dar fumez pe ascuns. Nu ma mai emotionez in preajma ta? Nu am sa iti vorbesc niciodata despre asta, dar o sa-mi gasesc motive tainice de emotie. Pe care, desigur, daca as fi intrebat, nu le-as recunoaste nicicand.

In era comunicarii intergalactice, oameni care s-au adunat unul langa altul in numele dragostei aleg sa ascunda sub tacere dorintele care i-ar face fericiti. In epoca in care ai la dispozitie o mie de mijloace prin care sa transmiti informatii oricarui coleg de planeta, fapturi care impart aceeasi perna n-au curajul sa isi vorbeasca despre asteptarile si dezamagirile lor in cuplu. In marele ev al comunicarii care invarte sori si stele, cel mai adesea alegem sa ascundem, sa mintim sau sa tacem adanc, dureros, insingurat.

Sunt o mie de lucruri pe care i le-as putea spune sotului meu, dar nu cred ca le voi scoate vreodata la iveala. Si stiu ca fiecare dintre voi aveti, fie ca recunoasteti, fie ca nu, cate alte o mie…

Secrete de familie

Ziua in care ii ducem pe iubitii nostri sa ne cunoasca parintii e una insemnata nu pentru ca avem emotii si ne dorim ca aceia care ne-au crescut sa ii placa pe oamenii de care ne-am indragostit, ci pentru ca ne temem ca familia noastra ii va ingrozi pe alesii inimii noastre. Ca iubitii ne vor masura mama si vor sti ca asa vom arata, vom vorbi si vom gandi si noi peste 30 de ani. Si, vazand incotro ne indreptam, vor prefera, mai degraba, sa moara burlaci decat sa ne ia de neveste. Ca ne vor privi tatii si bunicii si vor pricepe ca acela e modelul de barbat pe care l-am avut sub ochi, drept care se vor scutura de neplacere si-si vor lua talpasita. Ne vor vedea fratii si surorile si se vor abtine cu greu sa duca mana la gura si sa se minuneze de ciudatenia lor.

Avem familia pe care ne-o dorim? Ne luam sotii de mana si, cu bucurie, ne vizitam parintii sau rudele? Cati dintre noi sunt mandri cu adevarat de cei care i-au crescut si ar fi gata, la o adica, sa cheme televiziunile sa ii filmeze intreaga zi, sa ii arate in intreaga lor splendoare? Bineinteles ca toti avem momente in care ne dam mari in fata prietenilor nostri cu familia din care venim, alegand cu grija cele mai emotionante amintiri din anii dintai. Insa, cel mai adesea, e doar un mod delicat si politicos de a a ascunde de ochii lumii oribilele noastre secrete de familie…