Groaza plecarilor

Imi aduc aminte perfect cat de mult imi placea sa calatoresc. As fi plecat oricand, oriunde, aproape cu oricine, fara sa imi pese daca am unde dormi si fara sa fac promisiuni legate de intoarcere. Astazi, insa, nu-mi mai priesc decat plecarile tihnite, in care toti ai mei imi sunt alaturi.

De cate ori plec la drum fara copiii mei, ma simt nu doar oropsita de toate vinovatiile care ameninta de dupa posibilitatea (vaga si incerta) de a ma bucura de ceva in lipsa lor, ci si de groaza ca drumurile ar putea sa ne desparta, fara mila. Plang, sarutandu-mi copiii in somn, si ma rog sa-i revad cat mai iute, apoi, de indata ce plec, bugetul meu de calator sarac se imputineaza din pricina telefoanelor pe care le dau in nestire, ca sa verific daca e totul bine acasa, dar mai ales ca sa le spun ca totul e bine cu mine si sa promit ca voi reveni curand. Obligatoriu incarcata cu daruri, ca si cum cadourile ar putea sa oblojeasca despartirea noastra.

Insa, pana acum, pe Iza am luat-o intotdeauna cu noi, chiar daca Ilona si Victor au ramas, cateodata, acasa, conectati la telefoanele lor. Iza a calatorit pretutindeni cu noi, mai intai in gentuta ei gri cu roz, semanand cu un bagaj de umar, apoi in caruciorul desfacut si strans prin toate aeroporturile lumii. A fost cu noi in America, s-o vizitam pe Nina, a fost in vacanta noastra prelungita si vesela in care ne-am incumetat sa strabatem toata Europa cu trei copii in masina, si, bineinteles, in toate rotocoalele date prin tara pentru lansarea Cartii Dragostei de la Avon si-n drumurile in lung si-n curmezis facute ca sa promovam tangoul si marile noastre iubiri…

La capatul unei nopti albe si indesate de treburi, plec astazi, pentru prima data, fara Ilona, fara Victor, fara Iza. Si-n loc sa ma bucur ca e cea dintai plecare a noastra in doi dupa ce ni s-a nascut fiica (prima plecare in doi ani, pentru doar doua zile si-o noapte), in loc sa fiu in stare sa asez in valiza camasa cea sexy si zvacnetul de femeie tanara si indragostita, ma sfasii de nesomn, ma zbat in neputinta de a anula totul in ultima clipa, indes batiste in poseta si-mi privesc dusmanos barbatul care, uite, n-a fost in stare sa-mi prezica ce nefericita ma va face plecarea noastra menita sa ma faca fericita.

A pleca inseamna a muri putin. Dar numai putin… Am rugat-o aseara pe Ilona sa adauge la rugaciunea ei si ceva legat de intoarcerea noastra cu bine. “Tu ai sufletelul curat…”, am adaugat, asa cum fac mereu cand cer sa imi puna cate o vorba buna, cu soapta izvorata din sufletelul ei neintinat. Si apoi, dupa ce ea a adormit, m-am rugat eu insami, cu lacrimi prelungi, sa fie mai usor, sa fie mai simplu, sa mor mai putin plecand in delir de nesomn, sa traiesc mai mult adormind, revenind…

Sedinta cu parintii

In ultima vreme, fara voia, dar nu pot garanta ca si fara vina mea, intru in tot felul de conflicte. Am fost ieri la sedinta cu parintii a baiatului meu. E in clasa intai, iar invatatoarea lui, o doamna uimitor de bine pregatita, autoare de manuale folosite in intreaga tara, are grija sa ne informeze des si temeinic despre ce mai fac odraslele noastre. Sedintele dureaza doua, trei ore, de-a latul carora marturisesc ca mi-e greu sa nu ma plictisesc in cea mai mare parte a timpului. Si, ca sa fiu onesta, constat ca nu stiu mai nimic din ce se intampla la scoala copilului meu, adaugand inca o felie de culpa la festinul meu de vinovatii.

De fapt, Victor nu povesteste nimic despre lucrurile pe care le invata. Intrebarea mea zilnica, “ce-ai facut la scoala?”, declanseaza intotdeauna un spectacol al nedumeririi si il bulverseaza ca si cum atunci s-ar fi trezit dintr-o lunga si fericita amnezie. “La scoala?… Aaaa…”, trage el de timp ca de coada unei mate pe care, intr-un final, de mila, o lasa sa scape. “Nu-mi aduc aminte”, conchide el. Iar eu ma linistesc vazand caietele frumoase, inzorzonate cu FB-uri, si-mi imaginez ca e totul in regula. Doar de cateva ori, povestile lui Victor au adus in casa noastra revolte. Baietelul meu mi-a povestit ca unul dintre colegii lui obisnuieste sa le administreze, prin rotatie, cate o chelfaneala fara motiv. Ca la inceput i-a venit randul pentru o ciupitura pana la sange, apoi, peste cateva zile, in care alti copii si-au luat-o pe coaja nevinovati, agresiunea a revenit asupra lui Victor sub forma unei lovituri de bocanc in stomac, iar, in final, a avut parte de o burduseala in toata regula.

Recunosc ca n-am stiut ce sa-i spun sa faca. Prima tentatie a fost sa-l indemn sa-i raspunda la fel de brutal. Apoi mi-a trecut prin cap sa-l rog sa-i transmita colegului cel rau ca eu, mama lui, sunt cam nebuna si ca voi veni la scoala sa-l snopesc. Si, intr-un final, l-am indemnat sa parasca cu foc la doamna invatatoare si, fara sa-l loveasca si el pe nervosul si periculosul individ mic, sa se apere cum stie mai bine, sa fuga, sa tipe, sa faca ce-o face, dar sa nu stea sa fie lovit.

La sedinta cu parintii, desi va dau cuvantul de onoare ca nu aveam de gand sa deschid in plen discutia despre pustiul cel agresiv, ci programasem sa am o conversatie separata cu invatatoarea, o mamica delicata s-a plans ca fetita ei are prea mult si prea frecvent de-a face cu nabadaile baiatului cel iute la manie. Ca o incaseaza cam des si ca, daca s-ar putea, ar vrea sa isi stie fiica putin mai in siguranta…

S-a facut o clipa de liniste… Apoi  mamica micului bataus  a intervenit cu glas tremurator si i-a explicat ca ea si sotul ei ii ofera fiului lor cea mai buna educatie posibila. Invatatoarea a marturisit, la randu-i, ca nici nu iese in pauza, tocmai ca sa supravegheze cat mai indeaproape intamplarile cu ghionturi. Iar parintii toti au depus marturie ca stiu ca parintii respectivului sunt oameni cumsecade si ca ei sunt convinsi ca isi invata de bine copilul, deci mama fetitei batute ar trebui sa aiba mai multa rabdare…

Si atunci mie mi-a sarit tandara. Si m-am trezit spunand ca poate mama fetitei o avea nervi mai tari, dar ca eu, care sunt in aceeasi situatie, nu stiu cum, si nici nu-mi pasa cum, vreau sa-mi fie baiatul protejat cat il las la scoala. Si am declarat raspicat ca, daca Victor mai vine inca o data batut, eu o sa ma simt nevoita sa fac o reclamatie la directoarea scolii si apoi la inspectorat. Ca nu pot sa-l rog pe tatal lui Victor sa-l bata pe tatal baiatului, asa ca voi recurge la caile legale, fiindca altceva nu e de facut…

“O sa ma reclamati?!!!” a intrebat, mirata, invatatoarea. Iar eu am spus ca da. Ca doar nu-mi las copilul acasa la colegul cel bine crescut, dar bataus, ca sa le cer vreo explicatie parintilor lui, ci il aduc la scoala, incredintandu-l invatatoarei.

Dascalita fiului meu mi-a dat dreptate. Dar ne-a anuntat si ca, urmand regulamentul, copilul bataus ar urma sa primeasca avertismente, mustrari si, intr-un final, sa fie mutat disciplinar in alta clasa.

O furtuna de proteste s-a abatut asupra mea. “Cum o sa va simtiti, doamna, daca baietelul acela o sa fie mutat din vina dumneavoastra?!!!”, m-au interpelat vreo cinci progenitori maniati? Le-am raspuns ca m-as simti mai linistita. “Dar daca copilul dumneavoastra ar fi in aceeasi situatie, v-ar placea sa il reclamam?!”, m-a hartuit la unison alt snop de parinti indignati. Iar eu le-am raspuns ca da, mi-ar placea sa faca orice cred de cuviinta ca sa-si stie copiii in siguranta. Iar ei mi-au zis, coalizati intr-o nebunie greu de inteles,  ca e urat ce vreau sa fac, da, doamna, nu-i frumos deloc. Ca, ce, i-a spart capul? Ca, ce, nu pot sa las de la mine? Ca nu stiu ca asa-s copiii?…

N-am putut sa le raspund la toti, fiindca ma tintuiau cu ochi uluiti si vorbeau in acelasi timp. Mama baietelului cel rau incepuse sa planga cu sughituri, iar asta ii facea pe toti ceilalti sa ma urasca si mai tare. Si nici nu stiu sigur daca am apucat sa le explic in asa fel, incat sa ma auda, ca sunt satula de compromisurile pe care le fac pentru mine insami. Ca inghit nedreptati si umilinte – in loc de ghionturi si picioare in burta – si ca aproape ca m-am invatat sa traiesc intr-o astfel de lume. (Mai am un pic si incepe sa-mi placa). Dar ca pentru copiii mei nu vreau sa fac compromisuri. Ca daca pot sa fac un gest care sa faca mai sigura si mai dreapta lumea din jurul lor, sunt hotarata sa-l fac. Si nu doresc raul nimanui, dar ca nici nu tolerez raul copilului meu.

Eu nu stiu ce sa le spun copiilor mei sa faca atunci cand e vorba despre conflicte. Nu stiu sa-i invat sa dea cand sunt loviti si nici nu vreau sa ajung sa-i educ sa raspunda la rau cu un rau si  mai mare, desi am impresia, tot mai serioasa, ca, de fapt, fiecare parinte isi invata copilul ca, atunci cand primeste o palma, sa raspunda cu un pumn. Numai ca il invata in taina, ca si cum i-ar impartasi un secret de familie. Eu, recunosc, i-am propus lui Victor sa devina paracios. Dar el m-a refuzat. Mi-a zis ca nu-i frumos sa parasti. Si-atunci, vreau sa fiu eu paracioasa pentru el. Si, desi stiu sigur ca nu gresesc, nu-nteleg de unde mi-a ramas senzatia asta de deznadejde pe suflet, pe buzele cu care am vorbit, pe maina care a deschis clanta de la usa clasei, cand am plecat de la sedinta cu parintii, urmarita de priviri lungi, prelungi…

Iubiri si iluzii de iubiri

Prima mea dragoste a fost muzica. M-am indragostit de cantecele pe care le ascultam la difuzorul asezat in veranda si de cele pe care mi le canta, din cand in cand, mama, inainte de culcare. Apoi am inceput sa o admir din tot sufletul pe profesoara de muzica, cea care, intr-un experiment scolar pentru care nu am adus niciodata multumiri de ajuns, m-a invitat in corul scolii inca din clasa intai, facandu-ma sa simt ca nu exista nimic altceva mai desavarsit decat armoniile glasurilor de copii si cele ale pianului cu clape de fildes, apasate de mainile ei frumoase si fine.

Cam in aceeasi perioada am descoperit miracolul  cuvintelor randuite in carti frumoase, pline de povesti uimitoare. In anii de scoala primara am citit toate cartile lui Jules Verne si intreaga colectie de Povesti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capa, spada si onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atat de fragezi, m-au facut sa-mi imaginez ca exista dreptate pe lume, ca binele trebuie sa invinga, ca ordinea universala nu se stramba de la uneltirile celor rai. Dupa care mi-am facut din carti cel mai frumos si mai sigur refugiu al sufletului meu, in care mi-am gasit mereu si inca imi mai gasesc linistea, cand lumea reala ma tulbura, ma raneste sau ma nedreptateste.

Putin mai tarziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca forma de supravietuire. Scrisul ca forma de a ma regasi pe mine insami. Scrisul ca marturisire a iubirii. Scrisul ca forma de viata. Si de moarte, cateodata.

Am mai avut, pe parcurs, cate-o aventura. Am cochetat putin cu istoria, apoi, o bucata de timp ceva mai indelungata, cu psihologia.  Insa mi-am dat seama ca nu dragostea, ci curiozitatea m-a facut sa incerc, sa experimentez, sa ma ratacesc, pentru o vreme, in alte lumi, in care, insa, nu mi-am gasit locul si rostul. Iar, intre timp, iubirile mele au ramas, pentru totdeauna, aceleasi.

Nu poti spune “am iubit enorm muzica, insa numai pentru cinci ani”. Iubesti sau nu iubesti muzica, indiferent daca stii sa canti sau doar sa asculti. E imposibil sa descoperi cu sufletul si cu inima lumea cartilor si apoi sa o parasesti spunand: “gata cu iubirea pentru literatura in viata mea! Intre timp m-am blazat”. Si nu e cu putinta sa descoperi minunea cuvantului scris, eliberarea splendida pe care ti-o da asezarea gandului pe hartie si apoi sa zici “divortez de o asemenea indeletnicire, arda toate bibliotecile dragostei mele care a durat… trei ani! Sau doi. Sau cinci”.

Asa cum iubirile noastre profunde pentru arta, pentru natura, pentru mare, pentru desen, pentru balet sunt definitive si vesnice, fie ca le privim dinauntrul sau dinafara breslelor privilegiate, la fel, pe oamenii pe care i-am iubit candva, cu adevarat, ii vom iubi pentru totdeauna, chiar daca nu-i vom reintalni vreodata si nu vom mai face dragoste nicicand. Iar pe cei pe care timpul ni-i sterge din gand si din inima, de fapt, nu i-am iubit cu adevarat. Ci doar ne-am straduit sa-i iubim, am crezut ca ii iubim, dar nu ne-am regasit, pana la urma, in frumusetea sau in uratenia lor, in felul lor de a fi, de a vorbi, de a trai si de a ne raspunde la stradania iubirii cu alta stradanie, la fel de scrasnita.

Pot afirma, deci, serena, ca iubesc, dintotdeauna si pentru totdeauna, muzica, scrisul, literatura. Imi iubesc copiii, fara ezitari si fara cale de intors. Si imi ador sotul, sperand ca voi avea dreptul de-a spune, peste ani, peste vesnicii, ca, in viata mea pe pamant, l-am iubit cu mare dragoste pe el, alaturi de copiii mei, de cartile si de armoniile sonore ale lumii.

Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decat iluzii de iubiri.

Cei mai rai copii ai nostri

Imi spun mereu ca trebuie sa ne tratam barbatii ca pe copiii nostri. Si nu ma refer la alint, nici la iubire, nici la ingaduinta. Ci la sentimentul apartenentei iremediabile pe care nu il avem decat pentru fapturile pe care le-am nascut.

In clipele de cumpana, in momentele de incercare, ma straduiesc sa imi aduc aminte ca am promis ca legatura noastra va fi pentru totdeauna. Si, ca sa imi amintesc parfumul lui “totdeauna”, ma gandesc la dragostea pentru copiii mei. Imi readuc in minte legatura de sange, suflet si nemurire care exista intre mine si ei, si ma lupt sa-mi reasez nemultumirile, temerile, ingrijorarile pe care le simt din pricina barbatului meu in aceeasi matca a iertarii neconditionate.

“Orice s-ar intampla pe pamant, eu voi ramane mama ta si te voi iubi fara masura”, spun oricarui copil al meu, chiar si atunci cand sunt suparata pe el. In schimb, pentru barbatul meu incapatanat, neatent sau mincinos, imi gasesc instinctiv o replica in care vine intotdeauna vorba despre finalul iubirii, despre ruperea unei legaturi care, uite, ne aduce mai mult rau decat bine, despre cat de efemere sunt juramintele pe care le incalcam, e limpede, in fiecare zi.

“In fiecare zi ne batem joc de pasari, de iubire si de mare”, recit fara vorbe, cu ochi inlacrimati. Si dupa ce imi linistesc plansul in perna, imi fac, in gand, exercitiile de dragoste. De mare dragoste. Imi spun, a mia oara, ca asa cum nu-mi las copiii la orfelinat nici atunci cand sunt mincinosi, neascultatori, incapatanati, ciudati sau nerecunoscatori, tot asa n-ar trebui sa vreau sa-mi las barbatul la caminul de soti abandonati, chiar si atunci cand e neiubitor si neatent, ciudat si nerecunoscator, mincinos si neloial iubirii noastre. Si, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, imi amintesc ca mi-am crescut singura pruncii si ca, daca ei gresesc, am eu insami partea mea de vina. Si-mi amintesc, ca sa-mi fie mai usor, ca sa-mi fie mai greu, ca barbatul mi-a crescut dupa regulile si dupa poftele altor femei, iar eu l-am recuperat tarziu, dedulcit la minciuna, resemnat la tradare, ostenit de neputinta. Si ca, oricat de mult m-as lupta, nu pot sa schimb trecutul. Poate doar viitorul.

Barbatii nostri sunt la fel de ai nostri cum ne sunt copiii. Pentru ca sunt, de fapt, tot un fel de copii. Cei mai rai copii ai nostri. Si, intr-un fel dureros si deznadajduit, cei mai doriti, cei mai iubiti, cei mai cautati. Si cel mai greu de pastrat.

Caut sotie pentru fostul meu sot

As vrea ca fostul meu sot sa se insoare. Sa gaseasca o femeie buna si blanda, care sa il iubeasca si pe el si pe copiii mei. Care sa ii ingrijeasca, sa-i ocroteasca, sa-i cocoloseasca pe toti trei si, daca se poate, sa le mai faca inca un fratior sau o surioara – care sa fie obligatoriu un bebelus pasnic, nebazaitor. As vrea ca fostul meu sot sa fie atat de fericit, incat sa uite de vechile noastre tristeti. Sa fie atat de senin in noua lui iubire, incat copiii mei, sfasiati candva intre doua case, intre doua deziluzii, sa isi recapete increderea in marea dragoste. Si sa creasca stiind ca familia e rostul si limanul cel mai de pret al unei vieti.

Impulsul meu nu are nimic generos. Nu ma ascund dupa explicatii ipocrite, nu crosetez tertipuri ideatice care sa ma faca sa par mai buna decat sunt. Beneficiile mele ar fi aproape la fel de mari ca ale lui. Eu m-as lepada – pe loc sau in timp – de vinovatiile pe care le port cu mine stiind ca el e un barbat singur care trudeste din greu ca, atunci cand copiii sunt cu el, sa fie in cea mai deplina, gustoasa, armonioasa siguranta. Si le-as putea preda puilor mei, cu mult mai mult aplomb, lectia fericirii in si prin iubire. Si, nu in ultimul rand, stiind ca e o femeie buna, gospodina, descurcareata, iubitoare, in casa in care-mi las atat de des copiii, as capata un strop de libertate in plus.

In schimb, copiii mei nici nu vor sa auda de o asemenea incalcitura de destin. Pentru ei e deja prea mult, probabil, ca viata mea a luat viraje atat de stranse, incat se simt indreptatiti sa pretinda ca, macar in casa in care am locuit cu totii pe vremuri, lucrurile sa ramana cat mai aproape de ce a fost candva. Asa ca ma straduiesc, nu foarte abil, sa-i conving. Le-am cumparat Nopti albe in Seattle si nadajduiesc ca, dupa vizionare, vom putea face niste planuri bune impreuna. Insa, cateodata, ma intreb daca nu cumva gresesc. Daca nu pun interesele mele mai presus de ale lor chiar si asa, virtual, in cate un vis, in cate o rugaciune, in cate o marturisire catre voi, prietenii mei din neant…