Angelina nu se marita

Am vazut-o ieri pe Angelina Jolie ridicand din umerii ei frumosi la intrebarea “Cand o sa te casatoresti cu Brad Pitt?”.

“Si copiii mei m-au intrebat acelasi lucru”, a raspuns ea, confirmand justetea intrebarii si explicand ca povestile pentru copii se termina toate cu o nunta mare. Ca Shrek se insoara cu Fiona si toate printesele fac nunta cu printul lor.

Dar tot ea a dat reporterului acelasi raspuns pe care il oferise si celor sase copii ai ei: intre ea si Brad, legamantul de credinta este unul extrem de profund si de autentic. Mai adanc decat orice legamant de casatorie.

Marturisesc ca nu prea le cred pe femeile care spun ca nu vor sa se casatoreasca, motivand – de urechile lumii – ca uniunea lor de iubire e mai presus de orice conventii. Am cunoscut cateva dudui foarte bogate care mi-au spus cinstit si confidential ca, de fapt, nu se casatoresc fiindca nu au niciun chef sa imparta averea muncita de ele si capatata prin tepe cinstite cu un barbat alaturi de care stau acum, dar care, poate, la un moment dat, nu va reusi sa tina ritmul cu evolutia lor. O doamna foarte instarita mi-a marturisit ca s-ar fi maritat cu iubitul ei, daca acesta nu ar fi avut un copil dintr-o relatie anterioara – iar asta s-ar fi putut repercuta grav asupra oricarui act de succesiune. Si cel putin zece femei care mi s-au confesat mi-au spus ca partenerul lor refuza categoric sa faca pasul hotarator catre mariaj, ispitit de posibilitatea de a se prezenta la infinit cu statutul de necasatorit in fata altor femei… Iar ele prefera sa se declare, cot la cot cu ei, dusmanele birocratiilor iubirii, decat sa apara in ochii tuturor drept victime neputincioase.

Insa pe Angelina Jolie chiar am crezut-o. Pentru ca sunt absolut sigura ca Angelina Jolie nu se lasa oropsita de aceleasi nesigurante precum noi, femeile de rand. Nu mi-o imaginez pe Angelina frangandu-si mainile si visele si zicand “nu ma ia Brad de nevasta”, pentru simplul motiv ca ea stie, asa cum stim si noi, ca 99% dintre barbatii planetei ar lua-o de nevasta cu tot cu cei sase copii ai ei si, din iubire si patima, i-ar mai infia inca trei. Pentru ca Brad o adora si asta se vede in fiecare gest al lui, faptuit inca de pe vremea cand era insurat bocna cu Jennifer Aniston si pana acum, cand puii lui blonzi stau mai bine ca oriunde in bratele splendidei lui concubine. Si pentru ca si Angelina si Brad castiga atat de multe milioane de euro, dintre care imprastie, cu generozitate nebuna, gramezi de bani in acte caritabile si cauze nobile, incat e limpede ca putin le pasa lor de impartelile banilor.

Privesc in urma si pot sa declar cu mana pe inima ca faptul ca eu si barbatul meu ne-am casatorit nu a schimbat nici in bine, nici in rau iubirea noastra. Numai ca sunt convinsa ca, daca am fi amanat la infinit sa facem drumul la primarie si apoi la biserica, in mine ceva s-ar fi schimbat. Pentru ca am trait sub autoritatea indemnului de a fi asezata “la casa mea”. Pentru ca nu pot sa neg teama de oprobriul public ce cade asupra femeilor nemaritate, care traiesc in pacat. Si nici amintirea dramatica a cel putin unei relatii in care refuzul partenerului de a se gandi la casatorie era cea dintai dovada a infidelitatii sale intrate in narav.

Legatura mea de dragoste e mai presus de orice conventii pentru ca am oficializat-o inainte sa mi se strecoare in suflet indoiala ca poate nici n-ar trebui s-o oficializam. Eu nu sunt Angelina. Si cred ca prea putine dintre noi sunt.

Casatoria ucide dragostea?

Casatoria ucide dragostea? O imbacseste cu damful blazarii, o pangareste cu sentimentul apartenentei si al posesiunii, preschimba omul de langa noi intr-un obiect de recuzita pe care il detinem cu acte in regula, iar certificatele de garantie arata, cel mai adesea, ca niste certificate de nastere? Sau, de fapt, dragostea se asaza mai tihnit odata ce primeste binecuvantarea lumii si a lui Dumnezeu, verighetele sfintite apara mainile de chemarea ispitelor, iar semenii pe care i-am chemat sa ne fie martori si nuntasi se vor aseza ca un zid viu intre dragostea noastra si rautatea lumii?

Unii spun ca dilema e doar o gaselnita a celor care fug de casatorie din alte motive decat acelea pe care le recunosc cu voce tare. Altii sustin ca e o ingrijorare de care s-ar cuveni sa tinem seama in fiecare zi si in fiecare noapte in care nu mai avem chef sau vlaga sa facem dragoste.

Eu insami am trait o casnicie in care am distrus totul din prea multa tinerete, nu din prea multe rigditate a regulilor. Dar poate ca tot casatoria a fost de vina, iar daca am fi asteptat sa ne inteleptim indeajuns si abia apoi sa ne luam, nu am fi deraiat pana la divortul dincolo de care am impartit casele, visele si copiii – pentru ca nici nu am fi ajuns sa avem toate astea vreodata.

Apoi am traversat o iubire in care partenerul meu s-a scuturat, ingrozit, auzind ca vreau sa ne casatorim. Am aflat cu putin timp inainte sa ne despartim unul dintre motivele care-l determinasera sa nu pretuiasca deloc casatoriile: fiindca, in timp ce concubina cu mine, traia si cu o femeie maritata bocna, care isi insela barbatul cu voluptate. (Mi-a luat ceva timp s-o iert pentru vizitele pe care le facea barbatului meu cand eu eram plecata de acasa, iar pe el nu l-am iertat niciodata pe de-a-ntregul.) Si, ca sa fiu cinstita, intre timp, am strabatut si o poveste de dragoste cu gust salciu, in care eu am refuzat cu obstinatie sa ma casatoresc, declarand raspicat si mincinos ca nu vreau sa fac copii fiindca ma tem sa nu-mi stric silueta.

Abia tarziu, la varsta la care alte femei isi trimit copiii la facultate in Anglia, mi-am gasit dragostea in care nu m-am mai temut nici de casatorie si nici de rusinea ca lumea ne va barfi daca nu ne vom lua cu acte si pirostrii in regula, nici macar dupa ce ni s-a nascut pruncul. Dragostea mare in care am stiut ca totul va fi asa cum trebuie sa fie, dragostea care a pogorat din cer ca un fulger mi-a luminat sufletul. Dragostea pe care o traiesc si azi, dragostea mea pentru totdeauna mi-a adus alt raspuns, cel mai drag, cel mai de pret.

Poate ca, uneori, daca nu stim sa o aparam cu toata duiosia de care suntem in stare, dragostea noastra se va sufoca sub conventii. Sau poate ca, totusi, adevarata dragoste nu izbuteste sa se adaposteasca de risipa decat intre peretii unui camin binecuvantat de Dumnezeu.

La intrebarea care te obliga sa alegi intre casatorie si dragoste, raspunsurile au venit in viata mea pe rand, fara sa semene unul cu altul. Astazi, sunt gata sa jur ca nu exista dragoste fara casatorie, asa cum stiu sigur ca nu ar trebui sa existe casatorii fara iubire. Dar poate ca gresesc. Poate ca voi aveti alte raspunsuri.

P.S. Despre toate aceste convulsii ale iubirii oropsite sau inaltate de casatorie am vorbit la intalnirea noastra cu cititoarele din Craiova. La Famous Fashion Lounge, centru al elegantei nemasluite, patronat de o doamna delicata si desavarsit de frumoasa, Bianca Dumitrascu, secondate de Olguta Lia Vasilescu si imbiate la vorba de catre Natasa Raab, craiovencele iubitoare de Tango si visatoare de mare dragoste si-au povestit experientele de viata, si-au impartasit nedumeririle, revoltele, parerile, credintele.

Cine ne ia barbatii?

Ziarele comenteaza, emisiunile televizate dezbat cazul unui domn insurat, cu trei copii, care a fost ispitit de o juna fotomodela si, intr-un final, si-a parasit familia. Ispitirea a durat vreo 8 ani, iar finalul actiunii e unul care starneste tot felul de reactii dusmanoase.

Pasamite fotomodelul e de vina. Ea n-a respectat casa omului, pe care-l stia insurat bocna, asa cum il stiam cu totii, si tot ea, imorala, a insistat indelung si a apelat la diverse tertipuri ca sa-l faca pe barbatul disputat sa isi paraseasca nevasta si sa o ceara pe ea de sotie. Ar fi amenintat amanta ca se sinucide daca domnul n-ar fi fost atat de bogat?- se intreaba toti comentatorii cu glas insinuant. Si tot ei rad, cu subinteles, convinsi ca, fara milioanele din cont, domnul ar fi beneficiat doar de un amantlac frugal, apoi fata si-ar fi luat seama si, spasita si oropsita de regrete, l-ar fi trimis pe infidel acasa la nevasta si la copilasi.

Astimp, eu stau si ma intreb, uluita: de ce tragem la raspundere oamenii liberi, pentru ca aceia casatoriti isi incalca promisiunile? De ce aruncam responsabilitatea unor hotarari asupra unor oameni care nu au fost investiti, prin rolurile lor, cu nicio putere de decizie? E de vina potentiala amanta ca sotul e necredincios? Femeia frumoasa si ispititoare e vinovata ca ochii insuratilor nu-si gasesc astampar si mainile lor nu respecta nobletea verigii de aur? Si, pana la urma, sunt vinovati cei care ne fac sa mintim ca noi nu suntem in stare sa spunem adevarul?

Nicio femeie libera nu duce mai departe o relatie cu un barbat care ii spune de la inceput ca e casatorit si ca isi iubeste femeia de acasa. Care-i declara ca nu isi va parasi niciodata familia si ca intalnirea lui, absolut intamplatoare, cu o alta femeie, nu e decat un accident trist, de care se va dezbara cat mai repede cu putinta. In schimb, daca el va aseza in palme straine tristetea lui de om insingurat de atata rutina, daca va marturisi ca poarta in piept o inima libera si dornica sa renasca printr-o mare iubire, pacatoasa ar fi aceea care l-ar izgoni in numele unei conventii absurde…

Eu cred ca ar trebui sa ne ducem singuri greutatea propriului statut. Sa ne asumam pana in maduva oaselor ce suntem, cine suntem, si sa ne dezbaram de obiceiul scolaresc de-a da vina pe colegul de alaturi. Am spart geamul, doamna invatatoare, dar Matei si cu Alex m-au chemat pe terenul de fotbal! Mi-am incalcat juramantul de credinta, onorati clevetitori, dar femeia asta m-a ispitit in patul ei, de 2000 de ori, si, daca nu m-ar fi amenintat ca se sinucide nu mi-as fi parasit nevasta, as fi continuat sa o insel fara sa o las cu acte intocmite de avocati…

E lumea plina de ispite atat de fermecatoare, incat orice promisiune s-ar putea pulveriza in fata lor. Insa, de fiecare data cand, dureros, asta se si intampla, nu suntem de vina decat noi, cei care n-am stiut sa fim indeajuns de puternici ca sa ne luptam cu noi insine.

La ceas de liniste si intelegere, imi cer iertare de la toate femeile care mi-au ademenit barbatii. Le rog sa ma ierte ca le-am spus cuvinte inveninate atunci cand le-am gasit in casa mea, in patul meu, pe scaunul din dreapta al masinii  noastre. Le rog sa ma absolve de vina de-a fi fost furioasa pe cele care ne-au hranit cainele si pe acelea care i-au facut clatite mai bune decat ale mele iubitului meu. Pe cele care s-au aratat mai fragile decat mine si l-au convins pe cel pe care il iubeam ca merita sa ma minta ca sa le plateasca lor telefonul, chiria, benzina. Si promit ca, daca ma va convinge vreodata un alt barbat sa ma indragostesc de el, inselandu-mi familia si incalcandu-mi cuvantul, sa nu dau vina decat pe propria mea slabiciune.

Iar daca vreo femeie singura va canta cu glas splendid de sirena, ispitindu-mi barbatul sa vina la ea, am sa-i contemplu frumusetea prin perdeaua de lacrimi si am sa plec mai departe, fara sa-i fac ei, vreodata, vreun repros.

Numele meu suna a dragoste

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?

Mihaela, dragostea mea

Ma impotrivesc casatoriei, atat cat mai pot cu slabele mele puteri de femeie. Ma trezesc delirand dupa cosmaruri in care se facea ca, din graba, din rutina, din blazare,  ajung ca-n vetustele bancuri, doamna in bucatarie, curva-n lume si bucatareasa in pat. Tresar din somn, dupa ce-am visat vis greu, vis amar, in care el ma atingea plictisit si ma insela entuziast.

Pentru ca, daca in stare de veghe sunt in stare sa ma adaptez cat de cat noii mele vieti fericite, daca am invatat sa mimez coerent increderea in noi si in mine, dincolo de pragul somnului redevin eu, cea care am fost dintotdeauna: o incalceala de temeri, un ghem de nesigurante, un amestec letal de intrebari absurde si raspunsuri jenante.

Probabil ca in sinea mea nu mai cred in casatorie. O privesc ca pe un gest care altereaza gustul iubirii si anihileaza trairile tandre. Stiu sigur, si asta ma doare, ca nu voi putea niciodata sa spun “imi ador sotul”, fara sa ma simt putin ridicola, desi nu mi-e deloc rusine sa ador barbatul care doarme acum langa mine, cel de care ma leaga azi doar o dragoste mare si un copil facut dintr-o urgenta a unei intalniri fabuloase. Si mai stiu ca declaratiile de dragoste facute intre soti imi suna cabotin, asa cum caraghios si spart mi-a sunat glasul lui Mircea Geoana, care, crezandu-se invingator, a tipat catre sotia dumisale: Mihaela, dragostea mea!…

Dar asta nu ma impiedica sa tanjesc, adesea, sa fiu mai mult decat iubirea fara acte a unui barbat langa care vreau sa traiesc, sa mor si apoi sa traiesc din nou. Nu ma poate face sa nu ma mai visez, macar din cand in cand, mireasa. Nu ma poate impiedica sa vreau sa-i port numele si sa fiu familia lui, rostul lui, in casa noastra si in ochii intregii lumi. Si sa-i mai fac o suta de copii, ca sa stie ca sunt a lui pe vecie. Ca sa ma iubeasca mereu.