Modele de viata

Poate ca daca mi-as fi ales ca modele oameni reali, as fi avut un drum mai simplu prin viata. As fi putut sa-mi gasesc linistea si dragostea cu mai multa usurinta, as fi ridicat din umeri mai des decat reusesc sa o fac si nu as fi pus la inima fiecare amanunt, fiecare intamplare, fiecare incident, fiecare eroare.

Am crescut, insa, alegandu-mi modele din carti, indragostindu-ma de personaje atat de splendide, de spectaculoase, incat mi-a fost din ce in ce mai greu sa accept defectele oamenilor adevarati.

De cateva decenii bune incoace ma straduiesc sa inteleg ca lasii sunt si ei tot semeni de-ai nostri si ca trebuie sa-i accept cu toate neputintele lor. Ca exista motive atat de adanc intrate in sange, incat ii fac pe unii sa minta cu mai multa credinta si convingere decat atunci cand spun adevarul. Ca, in functie de cum si-au trait primii ani din viata, multi dintre cei din jurul meu au devenit iresponsabili, infideli, speriosi, superficiali sau agresivi, fara sa fie intru totul vina lor, ci a adultilor care nu i-au ferit de tristeti, nedreptati sau deziluzii.

Cartile sunt pline de eroi. Strazile sunt intesate cu neputinciosi. In filele cu miros de cerneala, iubirile au  damf de eternitate. In inimile semenilor nostri, amorurile sunt marunte si lasa loc, mai mereu, pentru macar o bataie de inima furata, mintita, ilicita. Mi-am ales gresit modelele in viata si, din cauza asta, nu sunt in stare sa-i iert pe oamenii reali. Si-mi pare rau, si-as vrea sa ma schimb, si-as vrea sa mai uit…

Care au fost modelele voastre de viata? Ce iubire v-ati luat ca reper, ce poveste v-a stat la capataiul plin de vise si de asteptari? Voi pe cine ati iubit mai intai ca sa puteti ajunge la iubirea de pe urma?

Iubiri si iluzii de iubiri

Prima mea dragoste a fost muzica. M-am indragostit de cantecele pe care le ascultam la difuzorul asezat in veranda si de cele pe care mi le canta, din cand in cand, mama, inainte de culcare. Apoi am inceput sa o admir din tot sufletul pe profesoara de muzica, cea care, intr-un experiment scolar pentru care nu am adus niciodata multumiri de ajuns, m-a invitat in corul scolii inca din clasa intai, facandu-ma sa simt ca nu exista nimic altceva mai desavarsit decat armoniile glasurilor de copii si cele ale pianului cu clape de fildes, apasate de mainile ei frumoase si fine.

Cam in aceeasi perioada am descoperit miracolul  cuvintelor randuite in carti frumoase, pline de povesti uimitoare. In anii de scoala primara am citit toate cartile lui Jules Verne si intreaga colectie de Povesti Nemuritoare, iar apoi m-am dedulcit la istoriile de capa, spada si onoare ale lui Dumas, care, la anii aceia atat de fragezi, m-au facut sa-mi imaginez ca exista dreptate pe lume, ca binele trebuie sa invinga, ca ordinea universala nu se stramba de la uneltirile celor rai. Dupa care mi-am facut din carti cel mai frumos si mai sigur refugiu al sufletului meu, in care mi-am gasit mereu si inca imi mai gasesc linistea, cand lumea reala ma tulbura, ma raneste sau ma nedreptateste.

Putin mai tarziu, am descoperit scrisul. Scrisul ca forma de supravietuire. Scrisul ca forma de a ma regasi pe mine insami. Scrisul ca marturisire a iubirii. Scrisul ca forma de viata. Si de moarte, cateodata.

Am mai avut, pe parcurs, cate-o aventura. Am cochetat putin cu istoria, apoi, o bucata de timp ceva mai indelungata, cu psihologia.  Insa mi-am dat seama ca nu dragostea, ci curiozitatea m-a facut sa incerc, sa experimentez, sa ma ratacesc, pentru o vreme, in alte lumi, in care, insa, nu mi-am gasit locul si rostul. Iar, intre timp, iubirile mele au ramas, pentru totdeauna, aceleasi.

Nu poti spune “am iubit enorm muzica, insa numai pentru cinci ani”. Iubesti sau nu iubesti muzica, indiferent daca stii sa canti sau doar sa asculti. E imposibil sa descoperi cu sufletul si cu inima lumea cartilor si apoi sa o parasesti spunand: “gata cu iubirea pentru literatura in viata mea! Intre timp m-am blazat”. Si nu e cu putinta sa descoperi minunea cuvantului scris, eliberarea splendida pe care ti-o da asezarea gandului pe hartie si apoi sa zici “divortez de o asemenea indeletnicire, arda toate bibliotecile dragostei mele care a durat… trei ani! Sau doi. Sau cinci”.

Asa cum iubirile noastre profunde pentru arta, pentru natura, pentru mare, pentru desen, pentru balet sunt definitive si vesnice, fie ca le privim dinauntrul sau dinafara breslelor privilegiate, la fel, pe oamenii pe care i-am iubit candva, cu adevarat, ii vom iubi pentru totdeauna, chiar daca nu-i vom reintalni vreodata si nu vom mai face dragoste nicicand. Iar pe cei pe care timpul ni-i sterge din gand si din inima, de fapt, nu i-am iubit cu adevarat. Ci doar ne-am straduit sa-i iubim, am crezut ca ii iubim, dar nu ne-am regasit, pana la urma, in frumusetea sau in uratenia lor, in felul lor de a fi, de a vorbi, de a trai si de a ne raspunde la stradania iubirii cu alta stradanie, la fel de scrasnita.

Pot afirma, deci, serena, ca iubesc, dintotdeauna si pentru totdeauna, muzica, scrisul, literatura. Imi iubesc copiii, fara ezitari si fara cale de intors. Si imi ador sotul, sperand ca voi avea dreptul de-a spune, peste ani, peste vesnicii, ca, in viata mea pe pamant, l-am iubit cu mare dragoste pe el, alaturi de copiii mei, de cartile si de armoniile sonore ale lumii.

Iubirile sunt pentru totdeauna. Sau nu sunt decat iluzii de iubiri.

Sase luni

“Cum au trecut cei cinci ani de cand ai lansat revista Tango?”, m-a intrebat tanara reportera de la B1tv la petrecerea noastra aniversara, iar mie mi s-au umplut ochii de lacrimi si am raspuns, inghitindu-mi nodul de lacrimi din suflet: “Ca cinci clipe”. Si tot cu ochii in lacrimi imi raspund la intrebarea care se asaza asupra zilei de astazi: Cum au trecut cele sase luni de cand am nascut-o pe Izuta?…

Ca sase clipe. Ca sase batai de inima. Ca sase zbateri de puls, ca sase atingeri de lumina.

Si, totusi, s-au intamplat atatea… Doua carti scrise de mine si ilustrate cu fotografiile minunate ale iubitului meu, Paul Buciuta: Cartea Dragostei- Avon si Dragostea e un bonsai. Mii de kilometri in masina. Zeci de mii de kilometri in avion. Intalniri cu zeci de oameni noi. Doua verighete albe pe degetele noastre. Truda splendida si grea pentru sutele de pagini ale Tangoului. Patru cure de slabire. Doua carti ale Ninei Cassian: Memoria ca zestre si Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru. Un botez. O cununie. O singura dragoste mare.

Sase luni. Sase clipe. Sase vieti. Cele mai frumoase pe care mi le-as fi putut imagina vreodata.