Cine cere piere

M-a cautat zilele trecute un fost coleg dintr-un serviciu atat de strain de preocuparile mele actuale, incat uit, adesea, sa-l mentionez in CV. Actorii de la Hollywood, inainte de a-si urma menirea, trec prin tot felul de slujbe ciudate, care nu au legatura cu ei si cu ambitiile lor reale. Sunt chelneri sau vanzatori, sunt functionari la banca sau advertiseri de ocazie. Apoi ajung sa joace in filme si uita ca exista si meserii pe care le faci doar din simtul datoriei sau din nevoia de a te intretine…

Dar sa revin la povestea mea. M-a cautat un domn foarte dragut, caruia i-am pastrat, in toti cei 17, 18 ani de cand nu l-am mai vazut, o amintire frumoasa, plina de respect.

M-am pomenit intr-o zi cu un telefon de pe un numar necunoscut, la care absolut printr-o intamplare am raspuns. Nu i-am recunoscut glasul, insa numele m-a facut sa-mi amintesc imediat cine e. O persoana desteapta, admirabila, care m-a ajutat acum 20 de ani intr-un context special, cand ma pregateam pentru admiterea la cea de-a doua facultate, iar una dintre probele de admitere includea algebra si trigonometria, stiinte pe care, recunosc, in liceu le-am tratat cu un dispret suveran. Stiam deja ca voi urma calea literelor, asa ca orice incursiune prea meticuloasa in lumea cifrelor mi se parea doar pierdere de vreme. La putin timp, insa, aveam sa regret si sa am nevoie de putin ajutor (in timpul orelor de program, fiindca lucram la stat), pentru a recupera. Ii datorez acestui domn dragut si incredibil de destept nota mea onorabila la algebra, care, combinata cu notele mandre luate la probele umaniste, m-a facut sa fiu azi ceea ce sunt: psiholog cu diploma, intr-o calchiere onesta dupa formula straveche “prost cu diploma”.

“Trebuie sa te vad azi sau maine, e o chestiune de viata si de moarte”, mi-a spus, precizand ca, din toata lumea, numai eu il pot ajuta. Ca m-a cautat pretutindeni si ca n-a facut rost de numarul meu de telefon, noroc ca l-a gasit la un post de televiziune la care am fost invitata, unde s-a dus personal si l-a cerut. Iar aia – intentionat am zis “aia” -  i l-au dat. Recunosc, mi s-a parut ciudat. Tocmai eu, dintr-o lume intreaga, sa pot fi unica salvatoare a unui om pe care nu l-am vazut de-o vesnicie? Cu ce sa pot schimba lumea lui, cand nu ne-am mai vazut de o eternitate, cand nu stim nimic unii despre altii, cand eu am alta viata si sunt alt om decat cel care s-a intersectat, absolut vremelnic, cu cel a carui voce ma conjura sa il intalnesc sub febra unei grabe care imi dadea programul peste cap? Probabil voia un interviu in revista? Poate avea nevoie de numarul de telefon al unui medic faimos? Voia, cumva, sa scrie in Tango?

As fi vrut sa refuz, pentru ca timpul meu e crunt dramuit, dar, in numele respectului meu ramas neatins peste vremuri, am acceptat, totusi, cu inima stransa. Am facut niste acrobatii de program, am luat si am lasat copiii, am alergat, am mutat. Nu conteaza. Pana la urma, ne-am pomenit, fata in fata. Eu, sleita de curiozitate si ascultand o poveste despre succes. El, sigur pe sine, si terminandu-si istoria despre cariera sa reusita cu o cerere ferma: “Imi trebuie 50 de milioane azi si inca 150 pana luni. Numai tu ma poti salva. Daca nu ai tu, trimite-ma la cineva, cunosti atatia oameni bogati… Nu trebuie decat sa dai un telefon si sa ma recomanzi… Mie-mi merge bine, o sa restitui banii in curand si o sa ma achit cum se cuvine. N-am ramas la nimeni dator…”

Eu nu stiu sa refuz pe nimeni. Incerc sa gasesc solutii, ma dau peste cap de cate douazeci de ori pana sa ma dau batuta. Iar daca zic Da, atunci e Da. Numai ca, de data asta, mi-am descoperit in mine o fermitate de care uitasem. Am spus, clar, Nu. Si i-am explicat ca nu am acesti bani si ca, nici daca i-as avea, nu i i-as da, fiindca sunt un om strain, pe care nu l-a intalnit de aproape doua decenii si ca e absurd sa imi spuna ca numai eu il pot ajuta. Il pot ajuta sotia sau copilul lui aproape de-o seama cu mine, sau prietenii cu care si-a serbat ziua de nastere in ultimii 20 de ani. Si i-am mai spus si ca e adevarat ca eu cunosc o gramada de oameni bogati si ca sunt in cele mai bune relatii cu ei tocmai pentru ca nu le-am cerut niciodata niciun fir de ata. Ca oamenii bogati sunt incredibil de atenti cu fiecare cent pe care-l dau si ca de-aia au si ajuns bogati. Si ca se feresc ca de raie de cei care le cer bani imprumut.

De cate ori am imprumutat bani cuiva- si am facut asta de cateva zeci de ori in ultimii 25 de ani – mi-am luat adio de la ei. Uneori am gresit, pentru ca mi-am primit, totusi, banii inapoi. Dar, de cele mai multe ori, asa a fost: am facut nu un imprumut, ci o donatie, pierzand nu doar cate o suma de bani, ci si cate un prieten bun, pentru ca dupa aceea, stanjenit, nu m-a mai cautat niciodata si m-a evitat cu mare atentie.

Eu nu cer niciodata bani nimanui. Cand am avut necazuri cu firma, mi-am vandut sufletul ca sa le rezolv, nici prin minte nu mi-a trecut ca as putea sa cer cuiva si sa fac acrobatii financiare (desi daca as fi cerut sa mi se restituie jumatate din banii pe care i-am dat cu imprumut, as fi scapat de multe necazuri)… Cand nu mi-am luat salariul cu lunile, am muncit ca nebuna altceva, altcumva, ca sa am din ce sa-mi platesc ratele la banca si meditatiile copiilor. Pentru ca eu traiesc cu senzatia ca cine cere piere. Ca, in lumea in care traim, datornicii de profesie sunt cei care ajung sa fie stimati atat de putin de catre din jur, incat e ca si cum ar disparea in uitare inca din timpul vietii. Probabil, insa, ca gresesc. Ca e doar o alta idee preconceputa a mea, care m-a facut sa ma intristez dupa intalnirea aceea neprevazuta…

Bani albi, pentru frumuseti roz

Mi-am petrecut una dintre zilele saptamanii trecute intr-o clinica medicala mare, eleganta, fiind eu insami pacient pentru o procedura dermatologica destul de serioasa. Si, in timp ce-mi asteptam randul la tortura cu rezultate spectaculoase, am vazut intrand si iesind tot felul de femei tinere sau mature, elegante, dragute, plinute sau slabute, dar dornice sa arate din ce in ce mai bine.

Procedurile nu sunt deloc ieftine si, marea majoritate, nici placute nu sunt. Un aparat sofisticat, la care trebuie sa fi lucrat echipe intregi de savanti pentru a-l proiecta, te arde, te inghionteste, te ciupeste, te cafteste sau te electrocuteaza, iar tu stai cat poti de nemiscat si induri. Un medic, care a facut o suta de ani de scoala, te inteapa, te loveste, te taie, te mustra, iar tu strangi ochii si-i raspunzi politicos, apoi ii multumesti din inima. Iar la sfarsit ii platesti jumate din salariul pe o luna. Sau salariul intreg…

Cheia de la casa, cheia de la viata

Sunt, mereu, doar doua tabere. Barbati si femei. Bogati si saraci. Frumosi si urati. Prosti si destepti. Exploatati si exploatatori. Si cred ca ne putem imparti la fel de clar in alte doua tabere, in functie de cum ne-am capatat cheile de la casa si, o data cu ele, pe cele de la viata.

Lumea e impartita in oameni care, atunci cand au implinit varsta majoratului, au fost improprietariti de catre parinti (sau de catre amanti) cu cheile de la apartament si, eventual, de la masina, si altii care au dedicat primii 20, hai, 15 ani de truda remunerata, numai ca sa poata obtine ceea ce norocosii din tabara adversa au capatat la ceas de aniversare. Destinele celor dintai nu seamana catusi de putin cu destinele celor din categoria secunda. Eu am invatat sa ii recunosc de la prima privire si sa ii deosebesc fara greseala, in orice mediu m-as invarti.

La noi in redactii sunt fetele cu poseta scumpa si masinuta rosie, de o parte, si fetele cu pantofi sport si abonament la tramvai, de cealalta. Sunt cei care se inverzesc de ingrijorare cand afla ca nici luna asta nu ne luam salariul la timp si cei care ridica din umeri, intreband, uimiti: “Azi era zi de salariu?”. Sunt cei care mananca in pauza sandvisul facut de acasa si cei care merg la restaurant in fiecare zi.

Intr-un puseu nebunesc, i-am spus doctoritei bune care m-a consultat pentru amigdalita care-mi umpluse gatul si sufletul de ghimpi, ca nu am timp nici sa mor. Ma intrebase ce ma doare, iar eu i-am aratat unghiile mele taiate scurt cu foarfeca si parul nevopsit de o luna jumate si am batut cu botina in linoleum, de revolta ca viata e cu fundul in sus. I-am povestit ca scriu noaptea si dorm cateva ore, abia dupa ce se face zi. I-am marturisit ca mi-am cumparat prima casa la 38 de ani si ca o s-o platesc pana la 68. Si i-am zis si ca da, recunosc, mi-am luat o casa mare, pentru ca am copii si am vrut sa avem unde sa ne intindem aripile, crescand. Daca achizitionam o casa mica, unde sa ne inghesuim un pic, as fi platit-o doar pana la 58 de ani.

I-am cerut o reteta care sa ma faca sa trec brusc in tabara cealalta. Daca nu se mai poate in tabara celor improprietariti la majorat, macar in gasca nevestelor care, la divort, au ramas cu casa, masa si tupeu, si care isi permit acum sa doarma mult fiindca banii de pensie alimentara pentru odrasla, pentru ele si pentru amantul detinut de dinainte de divort sosesc la timp, in fiecare luna. Sau macar in tabara celor care au renuntat la revolte. Un Prozac, ceva?…

Doctorita mi-a spus ca sunt un caz complicat. Ca are nevoie de timp de gandire. Sa revin zilele urmatoare, oricand intre 8 dimineata si 8 seara, fiindca face zilnic cate doua ture. Nu de alta, dar si-a cumparat prima casa la 33 de ani, si are rate mari de platit. Mi-a spus ca o gasesc negresit, ca nu se duce niciodata la manichiura sau la coafor. Ar putea, in pauza de masa, sa mai fuga pana la salonul din colt, dar nu-i arde, fiindca noaptea lucreaza la teza de doctorat si e cam vlaguita…

Mi-a trecut amigdalita. O sa ma duc, totusi, la control, fiindca vreau sa mai povestim amandoua. Despre lumea impartita, intotdeauna, la doi. In buni si nebuni. In veseli si tristi. In fideli si infideli. In multumiti si nemultumiti. In oameni care au bani si oameni care au dragoste. In noi si altii ca noi. In noi si altii care nu-s ca noi.

Cu banii jos

Viata mea toata curge sub dictatura aceleiasi legi: banii jos! Tot ce vreau sa cumpar si tot ce am de luat trebuie achitat prompt si, preferabil, cash. La capatul fiecarei mese vine nota de plata. La capatul fiecarei sedinte de cumparaturi iesirea se face numai pe la casa. La inceputul fiecarei luni vin scandentele pensiilor alimentare care trebuie puse in conturi mai norocoase decat ale mele sub aspectul drepturilor si pretentiilor. Iar la sfarsitul lunii vin zilele de salariu care trebuie inmanate si scadentele facturilor care, daca nu sunt achitate la timp, dospesc cu niste penalizari imposibil de indurat sau duc la incetarea oricaror servicii. Telefonul se inchide. Lumina se stinge. Internetul se opreste. Caldura dispare…

In schimb, tot ce am eu de incasat are scadente generoase si care vor fi, obligatoriu, depasite pana la nivelul somatiilor, al proceselor, al disperarilor. Pentru servicii prestate impecabil, in secunda si in felul in care ti-au fost cerute, banii vin peste minim 90 de zile, la care se adauga intarzierile de rigoare. Pentru banii pe care i-ai imprumutat cuiva trebuie sa astepti indelung, sa te rogi sa iti fie dati inapoi sau, mai exact, sa iti iei gandul de la ei. Pentru marfa distribuita lasi comision mai mult de jumate din pretul cartii scrise, tiparite si distribuite de tine, iar banii ti-i primesti, hat, cand somatia ta a devenit cu adevarat amenintatoare – asta daca ai noroc, pentru ca, adesea, nu ti-i mai primesti niciodata…

E un circuit ciudat al banilor in natura, intr-un vartej care ii favorizeaza pe cei care stiu sa incheie contracte fara jena si fara bun simt. E un vartej in care, daca amesteci onoarea in tranzactii, pici de fraier si te vezi nevoit sa astepti, cu mana intinsa, ca un cersetor, la portile celor care si-au facut treaba folosindu-te, iar acum joaca tare. E politica marilor trusturi si a marilor bogatasi, e legea celor care stiu sa bata din botina si sa pretinda sa-si primeasca plata intocmai si la timp pentru aceleasi lucruri pentru care tu, paradoxal, trebuie sa achiti. Iar eu, in lumea asta meschina, in care totul se negociaza la sange si la leu, las in voia sortii treburile financiare, traiesc si muncesc ca si cum n-as avea nevoie de bani, imi cresc copiii fara sa cer nimanui niciun leu si am grija de familia si de editura mea fara sa ma gandesc daca sunt pe drumul cel bun al infrunzirilor materiale. In timp ce altii indeasa la tescherea bani nemunciti, eu imi traiesc viata ca pe un hobby. Probabil ca gresesc?

Dreptul la fericire

Intr-o vreme in care incercam sa-mi inteleg nefericirile, intorcandu-le pe toate fetele, m-am inscris la un seminar in care se discuta relatia pe care o ai cu banii. M-am gandit ca, poate, daca as stabili raporturi corecte cu toate elementele insemnate ale unei vieti de om, dragostea, familia, cariera, veniturile, mi-as putea gasi, cat de cat, un echilibru in propria-mi existenta. Facusem cursuri de comunicare, si aflasem ca o relatie de comunicare autentica, profunda, este o relatie de dragoste. Ca trebuie sa fii deschis catre cel din fata ta si sa-l asculti in mod adanc, fara prejudecati si, mai ales, fara sa pornesti de la premisa ca, orice ti-ar spune, ai tu ceva mai important de rostit. Fusesem la alte intalniri in care vorbiseram despre implinirea de sine, si descoperisem ca nu poti schimba pe nimeni, ca singurii care ne putem schimba suntem noi insine, stabilind un set de reguli si apoi adaptandu-ne la lumea in care traim pe baza acestor norme. Ca iubirea e o chestiune de onoare, de cuvant, in care doi oameni, care au decis impreuna ca nu se mint si nu se insala – sau au decis impreuna ca se mint si se insala, nu conteaza, dar e musai decizia mutuala -  isi tin cuvantul unul fata de celalalt si se iubesc alegandu-se unul pe altul in fiecare zi.
Paream sa inteleg destul de bine adevaruri folositoare, taine utile ale destinului omenesc. Insa, la seminarul in care se vorbea despre bani, m-am impotmolit. Colegii mei aveau, cu totii, aceeasi problema: cum sa castige mai multi bani, cum sa-i pastreze mai mult, cum sa-i utilizeze mai inteligent, in asa fel, incat banii sa se inmulteasca si sa nu se termine niciodata. Necazul meu parea doar o maladie ciudata, demna de tot dispretul. Imi pusesem corect intrebarile, iar raspunsurile mele duceau, intotdeauna, in aceeasi fundatura: mie mi-e rusine sa am bani. De cate ori, intr-un context sau altul, as fi putut aparea celor din jur drept o fiinta mai instarita decat altii, simteam nevoia sa ma scuz cu grabire. Faceam in asa fel, incat banii care-mi intrau in conturi sa dispara cu iuteala, risipiti pe nimicuri, ca nu cumva sa ma fac de rusine si sa creada cineva ca as putea fi bogata.
Nu mi-am vindecat maladia cu pricina in veci, si asta poate si pentru ca nu m-am prezentat decat la primele doua, trei sedinte de seminar. Intre timp, mi se facuse rusine sa merg intr-un loc in care oamenii vorbeau despre bani, pentru ca as fi putut fi banuita ca ma duc acolo din dorinta de a castiga mai mult. Dar ceva extrem de folositor am aflat, totusi. Ca atitudinea pe care o ai fata de bani o ai si fata de propria fericire. Ca oamenii care se simt indreptatiti la bogatie sunt si cei care se simt in largul lor in propria bunastare a sufletului. Ca ei isi revendica dreptul la fericire si il obtin, poate nu la fel de usor, dar, in mod sigur, la fel de abil ca pe acela la prosperitata financiara. Si ca eu, o fetita saraca si trista din provincie, mi-am oblojit neimplinirile invatandu-ma sa cred ca numai cei fara bani si fara zambet sunt speciali. Ca faptul ca sunt imbracata cu hainele ramase de anul trecut de la sora mai mare e un prilej de mandrie. Si ca singuratatea mea intrata in oase e semn de noblete, ca doar marlanii sunt fericiti si, adunati in cercuri stramte, se impuiaza, fac bani si traiesc fericiti pana la adanci si imbuibate batranete.
Ma simt mereu vinovata ca sunt fericita. De bani m-au scutit pronia administratiei financiare si contabilii nemernici cu care am avut de-a face pana acum “ imi vine sa le scriu si numele, Alexandru Gelu Modoi si Mioara Fodor. Ezit, tot mie mi-e mila, desi lor nu le-a fost, dar, pana la urma decid sa li-l scriu¦ Dar de o vreme incoace sunt nepermis de aproape de conditia fericirii, iar asta imi da, adesea, frisoane. Caut cusururi iubirii mele si nod in papura iubirii lui. Iar cand cineva ma felicita pentru implinirea mea, pentru copilul pe care-l voi avea, ma scuz, stanjenita, spunand ca am fost si eu, ani la rand, nefericita, si ca nici acum n-a fost asa simplu pe cat pare celor din jur, ca am plans destul, si am asteptat dureros de mult …
Daca stiti vreun curs la care m-as putea inscrie ca sa-mi recapat in propriii-mi ochi dreptul la fericire, va rog sa imi spuneti. Am sa-l urmez, oricat de mult ar costa. Ba chiar m-as bucura sa aiba pret obscen. Macar saraca sa raman, daca nefericita nu-mi mai este dat¦