Love of my life

Din cand in cand, intr-un exercitiu pe care ma incapatanez sa il consider firesc, imi adun inima iubind altfel, mai nebun, mai adanc sau mai festiv, doar unul dintre copiii mei. Probabil sunt zilele in care simt nevoia sa imi amintesc cum ne-am intalnit noi pe pamant. Zilele de mare dragoste si de mare emotie.
Astazi, fiul meu, Victor, implineste 8 ani. Au trecut 8 ani de cand, pentru el, pentru puiul meu drag, m-am luptat cu demonii neputintei si cu toate suferintele lumii. Si am invins. M-am chinuit o zi intreaga intr-un spital sordid, fara sa am pe nimeni alaturi, si am traversat, de una singura, toate haurile lasitatii si ale durerii. Nu sunt mandra de ziua aceea si de fricile mele. Imi amintesc cu ochii in lacrimi de panica mea in clipa in care am inteles ca voi naste fara anestezie, cum nasteau femeile pe camp odinioara, si apoi vin orele de dupa nastere, orele atat de oropsite de trauma, incat mintea mea a ales sa le stearga. Pret de ani de zile, nu mi-am mai putut aminti nimic. Apoi am pus unul langa altul cioburi de memorie si am reconstituit cumva prima mea intalnire cu Victor. Sau poate doar mi-am imaginat-o si am asezat-o acolo, pe raftul cu povestiri splendide despre viata noastra.
Viata lui Victor se asaza peste cea mai frumoasa bucata din viata mea. Imbratisarea lui ramane, dincolo de orice cuprindere de dragoste, cea mai tandra, cea mai pretioasa imbratisare de care am avut parte vreodata. Il iubesc cu nebunie de mama de baiat. Il asez, pe piedestalurile inimii mele, pe cel mai nobil loc. Si stiu ca fiul meu e un dar pe care l-am primit acum 8 ani si, de atunci, il primesc, iar si iar, in fiecare zi.
Pentru ca, intre timp am inteles ca Victor e fiul meu din toate vietile traite mai inainte si din toate cele pe care le voi mai trai.

Unu… DOI!

Iza implineste, astazi, doi ani. Parca am clipit de doua ori din gene si-au trecut… Parca ne-am sarutat doar o data, si-n ameteala sarutului a curs, nebuna, viata noastra de pana acum. Cand m-am indragostit? Cand am ramas insarcinata? Cand am nascut? Cand ne-am casatorit? In orice caz, le-am facut pe toate in alta ordine decat ar fi cerut-o legile firii si ale oamenilor… Dar legile dragostei noastre au curs firesc si drept, rostogolindu-ne dintr-o minune in alta.

Cea mai mare izbanda a vietii noastre de pana acum e familia noastra inchegata, unita, frumoasa, in care, peste toate poticnelile, lacrimile sau rezistentele inceputurilor  s-au asezat, astazi, toate rosturile. Da, ne-a fost greu, la inceput, pentru ca se schimbase totul. Pentru ca nu mai dormeam cu totii in acelasi pat, pentru ca Iza parea sa fure din iubirea pentru Ilona si Victor, iar ei se revoltau; pentru ca Paul venise din alta lume, cu alte obiceiuri, cu alt fel de a fi decat construiseram noi. Dar dragostea ne-a aparat de toate relele. Marea noastra dragoste ne-a condus pana aici si ne va duce mai departe.

Cel mai mare regret e ca nu am reusit sa consemnez fiecare pas, fiecare cuvant, fiecare gest. Sunt o mama grabita, care a lasat sa treaca pe langa ea un miliard de intamplari neasemuit de frumoase. Cele care marcheaza cresterea copiilor nostri. Iza a implinit doi ani facand macar 730 de gesturi uimitoare. Unde sunt? Cine le-a scris? De ce nu  le-am asezat decat in gand si in inima, dar nu si in carte, in asa fel, incat sa nu se piarda niciodata? Asa ca, din revolta, din teama de risipa, dar mai ales din dragoste fara masura, promit azi, la ceas de aniversare, sa deschid Jurnalul copiilor mei. Incepand de astazi, voi scrie, in fiecare zi, despre puii mei neasemuiti. Despre candoarea, despre talentul, despre poticnelile, despre fitele, despre rasfatul lor. Despre naivitatea si despre splendoarea pe care le poarta cu ei prin lume, invatandu-ne si pe noi sa fim mai buni.

Draga Jurnalule… Iza a implinit doi ani. Nu vrea sa spuna cifrele, decat intr-un fel ciudat, intr-o numaratoare saltareata pe care a inventat-o ea. Daca ii spui doi, ea raspunde trei. Daca ii spui patru, ea continua: cinci! Asa ca, daca vrem s-o convingem sa-si spuna varsta de azi, spunem cu totii in cor: unu! Iar Iza raspunde, razand: DOI!

La multi ani, minunea noastra… Unu… Doi!

Zece ani de mare dragoste

Am nascut, acum zece ani, cel dintai copil al meu. Si dincolo de intalnirea cu Ilona viata mea s-a rasturnat profund, iremediabil. Au venit apoi si alti copii. Victor. Si Iza. Insa marea revelatie, marea uluire, marele miracol atunci l-am trait, cand am descoperit dintr-o data cat de imensa este dragostea, cat de adanca e credinta, cat de mareata e senzatia de apartenenta si de posesie pe care o ai fiind mama, avand copii.

Ziua primei mele nasteri a fost o zi grea, o zi mai lunga decat veacul, o zi ciudata. O zi uimitoare, in care dialogurile mele scrise cu Simona, cea care-mi era adevarata pereche a sufletului si a singuratatii mele, mi-au tinut de urat, de durere, de curaj. Si-mi amintesc acum, cu uimire, ca, a doua zi dupa ce am nascut-o pe Ilona, m-am privit in oglinda si am vazut ca am incaruntit, ca in povestile auzite in copilarie, in care se spunea ca poti, dupa ce treci printr-o mare spaima, printr-o enorma durere, sa te trezesti ca ti-a albit parul. Incet, incet, in urmatorii ani, parul meu si-a revenit la culoarea dinainte, apoi a inceput din nou sa incarunteasca, fara ca mie sa-mi mai pese de asta. Viata mea de pana acum s-a aratat atat de bogata, atat de intreaga, atat de frumoasa, incat isi merita fiecare fir de par alb.

Scriu, pe acest blog, de mai bine de trei ani. Scriam candva, tot la fel, in noaptea de dinaintea aniversarii Ilonei, cu maini la fel de pline de emotie, cu suflet la fel de plin de recunostinta, un text pe care il numeam “Sapte ani de dragoste”. Intre timp, s-au facut zece. Zece ani de mare dragoste, pentru ca, intre timp, Dumnezeu a fost bun cu mine si mi-a dat voie sa aflu diferenta.

Ilona e Marea mea Dragoste. Si astazi implineste zece ani. Inchid ochii si ma intreb cand au trecut. Inchid ochii si vad bebelusul acela despre care, atunci cand mi-a fost asezat in brate, am gandit ca e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut vreodata. Ca e mai frumos decat curcubeul si decat cerul cu stele, mai frumos decat toate cartile pe care le-am citit in viata, mai frumos decat marea, si decat luna, si decat toate simfoniile lui Beethoven. Ca e cel mai de pret dar pe care il puteam primi in trecerea mea pe pamant.

Trei petreceri pentru o aniversare

In urma cu trei ani, (inapoi cu patru aniversari), pe cand eu si Paul nu eram nimic mai mult decat colegi respectuosi, l-am sunat de ziua lui, sa ii spun La multi ani. Era primul an in care aveam habar de ziua lui de nastere, printr-un concurs de imprejurari care, astazi, cand privesc inapoi cu ochi de indragostita, imi pare un complot al destinului. Facuseram prin iulie un interviu cu Miron Mitrea, iar cand interlocutorul meu politician mi-a povestit ca ziua lui de nastere va fi pe 8 august, Paul Buciuta, fotograful care ma insotea, a semnalat coincidenta: urma sa fie si aniversarea lui, in aceeasi zi. Si nici nu pot sa imi amintesc exact daca pe 8 august 2008 am vrut mai intai sa il felicit pe Miron Mitrea sau pe colegul meu Paul Buciuta, dar stiu sigur ca, pentru prima oara in viata, atunci i-am spus La multi ani barbatului langa care astazi traiesc, si vreau sa mor, si sa traiesc din nou, pentru vesnicie.

Paul era plecat departe, in Maramures, intr-un loc atat de neumblat, incat telefoanele nu stiau sa sune. Urcase, insa, intr-o drumetie, intr-un varf de culme, de drum, de cautare, intr-un loc in care, printr-o minune, telefonul a sunat, prima oara dupa o zi intreaga de tacere. Restul e istorie. Restul e destin. E dragoste. E Marea Dragoste.

Este cea de-a treia aniversare a sotului meu pe care o petrecem impreuna. In 2009 am fugit in Delta, doar noi doi. In 2010, am fost noi si bebelusa noastra de cateva luni, la Barcelona. In 2011, pentru ca e cea de-a treia aniversare pe care o traim impreuna, am pus la cale trei petreceri. Ieri dupa amiaza, in pensiunea splendida Nasul si Prietenii, de la Cristian, am ticluit o petrecere aproape surpriza, la care am avut un oaspete de vaza: pe insusi Radu Moraru, cel care a zidit o bucata din sufletul sau generos intr-un loc al tihnei, al frumusetii si al bunului gust.

In seara asta, in casa dintr-un varf de deal, dintr-un colt de inima, in casa de vacanta a parintilor mei ne-am minunat, inca o data, ca-n fiecare an, gandindu-ne prin ce coincidenta incredibila si sotul meu, si sotul surorii mele sunt nascuti in aceeasi zi. Si l-am rugat pe Paul sa sufle din nou in lumanare.

Iar maine seara, cand este adevarata aniversare, vom fi doar noi doi, intr-un loc pe care l-am cautat indelung si care sper sa fie la inaltimea emotiei, a dragostei, a bucuriei pe care o port in suflet si astazi, in ziua celei de-a doua petreceri, si maine, in ziua aniversarii, si mereu, in toate zilele iubirii mele.

Inchin cupa de sampanie si spun La multi ani iubirii mele, cu ochi inlacrimati, dar cu inima senina! Si va multumesc pentru gandurile bune care ne vor face sarbatoarea si mai frumoasa, si mai demna de aducere aminte. La multi ani!

Zi frumoasa ca mine

E plina noapte si calc pragul noii mele varste cu ganduri de dragoste si de recunostinta. Privesc inapoi si inteleg ca am trecut peste munti de erori, peste hauri de deznadejdi, peste fluvii, peste mari de lacrimi. Ca sa ajung astazi in sanctuarul iubirii implinite, ca sa mi se dea dreptul la o aniversare senina si plina de stele cum este cea de azi, a trebuit sa ma inalt peste propriile mele nimicnicii. Sa ma oblig sa uit, sa ma educ sa iert, sa ma rog indelung, sa ma caiesc din tot sufletul. Sa ma pedepsesc si sa ma alin, ca sa devin mai buna.

Sunt toti copiii mei in camera noastra, pentru ca azi ne-am ingaduit rasfat de sarbatoare. E langa mine cel mai frumos, mai bun, mai nobil, mai al meu barbat din intreg universul. Iar eu ma simt frumoasa, tanara, rasfatata. Macar pentru o noapte. Macar pentru o zi. Dincolo de aniversare, probabil ca voi avea din nou riduri. Dincolo de ziua de azi va veni, iarasi, viata adevarata. Aceea, atat de grea, incat devine insuportabil de frumoasa. Aceea in care va dau intalnire, aceea in care va multumesc pentru prietenie, in fiecare zi. Intind mainile spre voi…