Trei festivaluri si o taina

Au fost trei mari festivaluri in acelasi week-end bucurestean. Bucharest Music Film Festival, asezat chiar in miezul orasului, la Ateneu. Bestfest, situat in Pipera-Tunari, ca un camping imens al celor indragostiti de rockul marilor trupe din tara si din lume. Si Rock the City, in Piata Constitutiei, un periplu fabulos al trupelor care ne-au luminat anii tineri.

Am ales cu greu si cu parere de rau. Mi s-a parut nedrept sa fim obligati sa optam intre Skunk Anansie si Prodigy, intre Mike and the Mechanics si Mika, intre Pendulum si Whitesnake sau Judas Priest, cand, de fapt, sansa de a-i vedea pe unii sau pe ceilalti ne apare, cel putin noua, romanilor, ca una intr-o viata. Dar eu am ales cu inima si demersul meu a fost mai usor.  M-am minunat de ampla desfasurare de forte de la Bestfest si am fost recunoscatoare celor de la Coca Cola, care ne-au poftit la distractie. Dar, pana la urma, am simtit ca nu mi-as ierta niciodata daca i-as lasa pe Mike and the Mechanics sa cante fara sa-i aud, fara sa-i aplaud, fara sa le strig numele.

Intemeietorul trupei, Mike Rutherford, este unul dintre zeii de la Genesis. A cantat alaturi de Peter Gabriel al meu, alaturi de Phil Collins al nostru, a compus marile hituri care mi-au alinat setea de dragoste si de vis (Another Cup of Coffee, Beggar on a Beach of Gold, Living Years). Iar sambata seara, cand am facut o mie de acrobatii ca sa pot lasa copiii in siguranta si ca sa fac rost de bilete (multumesc Ursus, multumesc Diana Klusch!), Mike Rutherford a cantat pentru mine, numai pentru mine, Follow you, Follow me, hitul care mi-a schimbat viata.

Am povestit intr-unul dintre capitolele din Andiamo, ultima mea carte scrisa impreuna cu Simona Catrina, despre cantecul pe care l-am auzit in adolescenta, difuzat la o emisiune nobila si curajoasa, despre compozitia dupa care mi-am proiectat apoi rostul, iubirea.

S-a difuzat intr-o zi de joi a anului 1985, la emisiunea radiofonica realizata de Adrian Paunescu, o piesa care mi l-a daruit pe Peter Gabriel pentru totdeauna. Follow you, follow me. Peter fusese, pana cu un deceniu in urma, solist al trupei Genesis, iar eu aveam doar 15 ani. De vocea lui adanca si ametitoare, de mesajul lui scris anume pentru mine m-am indragostit fara sansa de scapare. Si l-am iubit mereu pe Peter, fara indoieli, fara ezitari, fara ticneli. Ca pe un sfant. Ca pe cel mai bun prieten din lume.

Stay with me,
My love, I hope you’ll always be
Right here by my side if ever I need you
Oh, my love,
In your arms
I feel so safe and so secure,
Everyday is such a perfect day to spend
Alone with you.

I will follow you, will you follow me
All the days and nights that we know will be
I will stay with you, will you stay with me
Just one single tear in each passing year… Barbatii vietii mele: Peter si Paul

Am aflat in week-endul celor trei festivaluri bucurestene, la aproape trei decenii de cand am auzit cantecul pentru prima oara, ca Follow you, Follow me este compozitia lui Mike Rutherford. Am aflat, probabil, cu tulburarea cu care Catul Bogdan a descoperit ca scrisorile lui Lorelei sunt ale lui Luli,- daca mi-e ingaduit sa fac o asemenea comparatie peste timp, peste arte, peste vieti…

Follow you, Follow me este asezat pe note si ritmuri miraculoase de catre Mike Rutherford impreuna cu Tony Banks si Phil Collins, iar versurile, din care eu am citat de atatea ori, atribuindu-le in sufletul meu lui Peter Gabriel, sunt scrise integral de Mike Rutherford. Mike cel ce a cantat intr-unul dintre festivalurile aceluiasi week-end care, din fericire, din pacate, a vrut sa lumineze Bucurestiul mai mult decat putea el duce. Am aflat cu recunostinta, cu emotie, cu lacrimi in ochi, cu iubire mare in suflet. Cu uimirea ca, iata, mi-a fost dat sa ascult live Mike and the Mechanics, prietenii mei dintotdeauna, si sa descopar chiar o taina a mea. O taina pentru care, probabil, nu fusesem pregatita pana acum.

Intalnire de dragoste la Cluj

M-am intrebat mereu daca oamenii din alte orase sunt mai buni decat in Bucuresti, iar opiniile mele s-au contrazis, rand pe rand. Aseara, insa, m-am decis macar asupra unui raspuns localizat: cei din Cluj sunt, categoric, mai plini de suflet, mai deschisi, mai invatati cu faptele bune decat am fost noi, regatenii, vreodata.

Am avut parte de o primire presarata cu emotii de soi nobil, am intalnit din prima clipa oameni frumosi, calzi, care ni s-au preschimbat intr-o clipa in prieteni adevarati. (Dau si un exemplu, pe cel mai frumos: Ana Maria Armean.) Ne-am instalat apoi in cel mai elegant si luminos hotel pe care l-am vazut vreodata pana acum, in City Plaza, (unde am intalnit-o pe delicata, priceputa, amabila Anca Popovici). Iar apoi, la Euphoria Music Hall, peste o suta de oameni care mai de care mai buni si mai frumosi, ne-au intampinat cu flori, cu vorbe de drag, cu ganduri tulburatoare, ca sa ne dovedeasca iubirea lor de noi si de Tango, dragul de cartile Simonei Catrina si ale mele, credinta fata de blogurile noastre pline de marturisiri. Trei dintre colegele noastre de cuvant asezat in lumea virtuala a intalnirii noastre de fiecare zi, Flavia Stoian, Lacramioara Salajan si Iulia Gheorghe, au fost prezente si au deschis, indraznet si emotionat, dialogul despre dovezile de iubire. Iar seara insotita de prietenii nostri de la prajituria.ro a avut gust dulce, de prajitura facuta in casa, de iubire asezata in adevar. (Zana Prajiturica a premiat trei dintre prietenele noastre care au adus prajituri facute cu mainile si cu dragostea lor).

Nu pot sa asez aici toate numele celor pe care i-am intalnit si imbratisat, pentru ca ar fi nedrept fata de cei care au trecut fara sa-si dezvaluie numele, ci doar sufletul, prin incaperea noastra vibrand de muzica buna si de drag. Dar va rog pe toti, pe toate cele care ati fost alaturi de noi sa va lasati aici numele, sub pozele voastre, daca apareti in imagini, sau altundeva – numele in varianta lui reala sau virtuala, cum doriti- si un gand pe care sa il luam cu noi mai departe, in intalnirile noastre.

P.S. A fost si Izuta cu noi, dar, ostenita de drumul cu avionul, a dormit ca un inger in caruciorul ei, toata seara. E drept ca au vegheat-o doar ochi plini de iubire: cei ai zanei bune si cei ai matusilor ei Simona Galan, Paula Buciuta, Ira Vzdulski.

Vin la Cluj. Caut dovezi de iubire

Pentru prietenii din Cluj si din imprejurimi am un anunt bucuros de facut. Joi seara, pe 7 aprilie, la ora 18.30, in miezul Clujului, mai exact la Euphoria Music Hall, pe strada Ploiesti nr.51, colt cu Paris, va astept la o intalnire marca Tango. Vom discuta despre dovezile noastre de dragoste, despre cum ii facem pe alesii nostri sa se stie iubiti si cum ii facem sa se perpeleasca asteptand confirmarea iubirii. Va astept sa aduceti (doar daca puteti si va pricepeti la gatit:) prajituri bune, facute in casa, pe care sa le degustam impreuna si sa alegem cateva castigatoare. (Pentru inspiratie, puteti intra pe www.prajituria.ro)

Aducem cu noi si ultimele noastre carti, Andiamo si Cele mai frumoase citate, aducem dragostea noastra, sufletul nostru insetat sa va intalneasca. Venim la Cluj. Joi seara avem intalnire.

P.S. Va rog sa imi confirmati pe mail sau aici, pe blog, ca veniti, dandu-mi numele voastre si ale celor care va insotesc.

Bucuresti. Andiamo, Tango si fericirea femeilor

Cronica intalnirii noastre de aseara e plina de imagini in culori si zambete vii si de intrebari cu raspunsuri destul de imprecise. “Ce le face fericite pe femei?” s-a dovedit a fi o intrebare indrazneata si ciudata. Poate ca nici nu vrem sa fim fericite. Poate ca tristetea face parte din farmecul nostru delicat si splendid. Sau poate ca exista un singur raspuns simplu, adanc, iremediabil: dragostea, dragostea, dragostea. Dragostea implinita, dragostea inalta, marea dragoste.

Printre copaceii splendizi ai Mariei Serb de la Fleurs de Marie, printre acordurile cantecelor lui Florin Chilian, printre cuvintele mele, ale Simonei Catrina, ale lui Cornel Ilie, Gabriel Cotabita, Costel Coravu si Ramona Lacatus, in cafeneaua Margo ne-am intalnit intr-un dialog fermecator cu prietenii dragi ai drumurilor Tango si ai cautarilor marca Andiamo:

Tudor Caranfil, Mirela Retegan, Miron Manega, Serban si Lucian Spirescu, Roxana si Bogdan Tudor, Iuliana Nita, Anda Docea, Simona si Claudiu Popescu, Dana Olteanu, Marcel Pana, Anda Pittis, Andreea Tocan, Andreea Lia, Andrada Damian, Cristina Soloc, Andra Lascu, Madena Pasare, Ionut Banuta, Victoria Bidea, Gabriel Pruna, Iulia Pralea, Cristina Bizu, Casiana Stefan, Monica Voineag, Felicia Macaneata, Jeni Plosceanu, Andreea Voicu, Marina Staudt, Dana Pantazi, Anca Ivanov, Otiliu Ciobotariu – intr-o selectie de nume incompleta si emotionata…

P.S. Urmeaza Clujul. Pe 7 aprilie.

Cum s-a nascut Andiamo

Din dragoste mare. A uneia pentru cealalta – o dragoste pe care n-am putut s-o oficializam altfel decat asezandu-ne numele pe aceeasi coperta de vis. A fiecareia dintre noi pentru barbatii care au lasat urme pe inima noastra – iubiri calatoare pe care le-am trait cu bucurie, cu ezitari, cu indoieli, cu lacrimi, cu sperante, cu disperari. A amandurora pentru cuvantul profund, onest, asezat cu evlavie pe hartia pe care nu o spulbera anii. A Simonei pentru plecari. A mea pentru intoarceri. A mea si a ei pentru calatorii.

O carte ca un copil dorit, sperat, leganat cu grija in pantecul gandului si al asteptarii. O carte careia i-am gasit numele printr-o revelatie, asa cum prin iluminari afli si numele viitorilor tai copii. Ascultam, eu si Paul – intr-o duminica binecuvantata cu lumina alba – unul dintre CD-urile noastre preferate, cel al duetelor lui Luciano Pavarotti. Il stiam in nuante si inflexiuni, dar, de data aceea, inima a ales singura ceea ce cautase. Numele. Cuvantul. Melodia. Un ritm pentru Simona si pentru mine.

Este aria La ci darem la mano din Don Giovanni de Mozart. Vazuseram Don Giovanni in noiembrie, la Iasi, intr-un spectacol sublim regizat de Beatrice Rancea. O opera mareata, inghesuita intr-un teatru prea mic pentru atata lumina, pentru atata talent. (Trebuie sa-l auziti cantand pe Ciprian Marele si pe colegii lui, ca sa ma credeti cu adevarat). Si doar cateva zile mai tarziu dupa intoarcerea noastra din drumul inzapezit in miez de Moldova ninsa am gasit CD-ul pe care una dintre ariile spectacolului e interpretata de Pavarotti si de Sheryl Crow. La ci darem la mano. Andiamo… Andiamo, mio bene… Si titlul cartii noastre de calatorii si de iubiri s-a ales singur, dintre toate cuvintele lumii.

Aleg, nu la intamplare, doua bucati de text si de suflet.  Un fragment dintr-un text al Simonei Catrina:

Am trecut vama si, de bucurie, de emotia de a fi intrat in tara huzurului, am scos din geanta o sticluta de vodca (licoarea era turnata intr-o sticla de apa plata, de camuflaj) si-am ras vreo doua guri. Ioan a intepenit si mi-a cuvantat: “Esti nebuna, daca ne prindeau astia cu vodca-n masina, ne arestau!”. Ma uitam la el cu pupile relaxate pe fond etilic, iar moliciunea mutrei mele l-a inspirat. Mi-a luat sticla din mana – credeam c-o arunca pe geam –, a luat o dusca din mers, la volan, apoi a zis: “Bravo, ma, ai fost inspirata”.

Era deja noapte tuci, am traversat statul Michigan povestindu-ne vietile – alea pe care ar fi trebuit sa ni le stim cu vreun an jumate inainte de asta, cand ne-am mutat impreuna. Am oprit la prima Rest Area din Indiana, am dormit in masina, am facut amor prelung, fierbinte si disperat, pana s-au aburit geamurile. Intr-un postludiu tacit, s-a ridicat intr-un cot si mi-a scris pe parbriz “te iubesc”. Atunci am ramas insarcinata cu primul dintre copiii pe care el nu i-a vrut si la care, politicoasa cum sunt, eu am renuntat.

Si un fragment dintr-un text al meu:

“In noaptea asta o sa vin negresit”, mi-a scris, chiar in seara dinaintea intoarcerii mele acasa. I’ll visit you tonight. For sure. Am citit mesajul de o mie de ori si apoi mi-am pus comprese cu apa rece pe ochii umflati dupa cele o suta de ore de bocit. Si dupa ce s-a inserat, m-am echipat din nou, de asta data cu cele mai apetisante desuuri, ca sa ma gaseasca divina, invelita doar intr-un halat mic de matase. Ca o femeie proasta, simpla, naiva, speram ca, vazandu-ma atat de ispititoare, sa se reindragosteasca de mine.

Simona, am dormit asa, intr-o rana, sa nu-mi mototolesc halatul fin si sa nu-mi naclaiesc mascara pe tot obrazul. Voiam sa ma trezesc, atunci cand va bate la usa, cum se trezesc duduile alea din filme, pe care zorii le gasesc intotdeauna si odihnite, si multiorgasmite, si machiate impecabil. Sa stii ca nu-i tocmai usor. N-am lipit obrazul de perna, sa nu mi se intinda fondul de ten, am stat pe spate si mi-am varat sub ceafa un sul dintr-un prosop rasucit. De cate ori saream ca arsa din motaiala, adica din zece in zece minute, ma repezeam sa ma mai spal o data pe dinti, ca nu cumva sa ma gaseasca cu respiratia grea dupa somn. Care somn? Ca l-am asteptat toata noaptea…

“Te-am asteptat pana-n zori, noaptea toata. Vinul lancezi in urcior. Fu painea pe masa uscata. Si cand a fost zi-ntr-adevar – si-asa avea sa ramana, mi-am scos cu o mana batrana floarea din par.”  De cate ori ti-am scris versurile Ninei Cassian, de cand ai plecat? De cate ori am fost silita sa mi le amintesc?  Probabil ca de cate ori am meritat asta.

Si, totusi, desi nu mai credeam, si nu mai voiam, a venit…

Si apoi va invit sa ascultam impreuna La ci darem la mano. Ca un prim pas al calatoriei. Andiamo. Andiamo!

Andiamo !