Sa fie fericiti

“Nu conteaza daca vor fi mari pianisti sau matematicieni de geniu”, spune un personaj din Anatomia lui Grey. O mama care, inainte de a pleca, incearca sa-i dea tinerei sale fiice sfaturi despre cum sa isi creasca copiii. “Important este sa fie fericiti”.

Noi nu ne ingrijim de fericirea copiilor nostri. Ne pasa, in schimb, de notele pe care le iau la scoala si ii birjarim sa invete, sa studieze, sa exerseze, ca sa ajunga cineva in viata.
“Canta la pian!”, “Citeste!”, “Danseaza!”, ii poruncesc eu insami fetei mele mai mari, asupra careia mi-am revarsat, deocamdata, toate ambitiile. Apoi o amenint ca, daca nu va studia, daca nu va lupta sa fie altfel, mai buna, mai breaza decat restul lumii, va ajunge vanzatoare intr-un magazin. Si abia cand ii vad ochii inlacrimati de atata morala rabdata, imi amintesc ca nu-mi pasa de rosturi, de profesii, de cariere. Ca singurul lucru pe care il vreau pentru ea e sa fie luminoasa si vesela. Sa zambeasca din tot sufletul.
Problema mea si a celorlalti parinti de pe pamant este ca

Ultimul sarut. Primul sarut

Cu riscul de a va face sa radeti de temeinicia iubirii mele pentru un serial hollywoodian, va povestesc ca intr-unul dintre episoadele din Anatomia lui Grey pe care le tot revad – pentru ca sunt din perioada aceea in care povestea personajelor ma tulbura peste masura, fiindca seamana cu toata viata mea adunata in niste destine de medici care n-au existat niciodata – Meredith l-a intrebat pe Derek cand s-au sarutat ultima oara.

E o scena de profunda emotie si frumusete, asa cum sunt mai toate scenele intalnirilor dintre ei. Pentru ca, dupa ce s-au despartit, aproape au renuntat la cuvinte. Isi vorbesc doar arar, cand nu se poate altfel. Nu mai au dreptul sa isi spuna aproape nimic, oropsiti de propriile lor decizii. Insa nu se pot opri sa se priveasca, cu privirea aceea pe care numai cei cu adevarat indragostiti o au, o cunosc, o recunosc.

In ziua aceea, Meredith trecuse pe langa moarte, intr-un gest al carui eroism semana mai degraba a sinucidere. Seara, inainte de a se duce acasa, langa femeia pe care a decis ca n-o poate parasi, desi l-a inselat cu cel mai bun prieten al lui, Derek s-a oprit pentru o clipa la Meredith. Doar o clipa. A stat in prag si a privit-o asa cum numai el stie. “Era sa mori, azi”, i-a spus, cu ochi indragostiti. Si a dat sa plece, rupandu-se din privire ca dintr-o-mbratisare.

Dar intrebarea lui Meredith l-a facut sa mai zaboveasca acolo o clipa, strecurat intre usa si prag, ca intre doua vieti.

“Nu-mi pot aminti ultimul nostru sarut”, i-a spus ea, cu acelasi zambet trist dintotdeauna. “Ma gandeam ca o sa mor azi si nu-mi pot aminti cand ne-am sarutat ultima data… Vreau sa-mi amintesc cand am fost ultima oara fericiti impreuna si nu pot, Derek…”

El a incercat sa plece din nou, dar s-a intors si i-a spus: “Era o dimineata de joi. Purtai tricoul ala ponosit care-ti sta atat de bine… Tocmai te spalasesi pe cap si parul iti mirosea a ceva, ca o floare… Eu eram in intarziere… Tu te-ai aplecat asupra mea, asezandu-ti o mana pe pieptul meu. Si m-ai sarutat usor, repede, ca o obisnuinta… Ca si cum aveam sa facem asta in fiecare zi pentru tot restul vietii noastre…” Apoi a facut un pas spre afara, catre viata lui.

“Levantica”, a spus Meredith. “Parul imi mirosea a levantica, de la balsamul meu de par”. Si Derek a incuviintat, cu gand de aducere aminte. Si apoi a plecat.

Scena asta m-a facut sa ma gandesc ca povestile din care mai pastram gustul ultimului sarut sunt cele care nu s-au stins si nu se vor stinge niciodata in noi. Sunt povestile acelea pe care le vom continua cumva, candva, in viata asta sau pe care, de dor, le vom reintalni macar peste granitele eternitatii. Si m-a facut sa-mi dau seama si ca iubirile acelea in care ne amintim pentru totdeauna cel dintai sarut sunt iubirile mari, pentru care merita sa luptam cu propriile nimicnicii. Iubirile demne, care ne fac sa fim mai buni.

Stiu cand l-am sarutat intaia oara. Imi amintesc cum s-a oprit timpul si s-au oprit masinile si cum norii s-au oprit din trecerea lor. Si stiu si cand l-am sarutat ultima oara. In fiecare zi stiu. Si nu-mi dau seama daca, astfel, iubirea mea trece pe langa bine sau pe langa rau. Pe langa eternitate sau pe langa moarte.

Am sa imi cumpar un balsam cu levantica.

Am avut o zi groaznica…

Am avut cativa ani buni cand, inainte sa ma asez in pat si sa-mi trag sufletul, ma vaicaream macar putin despre ziua care dadea sa se incheie. Mi-am dat seama cat de des obisnuiam sa-mi plang de mila cand Ilona, abia intoarsa de la gradinita, s-a asezat pe marginea patului si, dandu-si pletele blonde peste umar, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glasciorul ei fraged: “Oh, am avut o zi groaznica”… Si abia in glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal si mi s-a facut rusine, si mi s-a facut parere de rau, si mi-am promis sa fiu mai atenta cu lucrurile pe care le spun si le traiesc in fata copiilor mei. Pentru ca ei retin totul, repeta totul. De la cuvinte si gesturi, pana la marile greseli ale vietii noastre.

Am revazut azi episodul acela din Anatomia lui Grey in care personajele mor, iubirile se destrama, copiii isi pierd parintii, iar parintii raman fara copii. Episodul in care Meredith si Alex raman blocati intr-o ambulanta, cu un bebelus bolnav in brate… In care sotul lui Teddy moare pe masa de operatie, in timp ce sotia lui opera o femeie cu inima facuta ferfenita dintr-o greseala a altui medic. In care Meredith si Derek sunt anuntati ca fetita iubita, Zola, nu le va mai fi incredintata… L-am revazut si am plans, cu recunostinta ca traiesc. Ca iubesc. Ca sunt mama.

Alzheimer, Fiona si iubirea

Unul dintre bolnavii de Alzheimer din Anatomia lui Grey traieste, din pricina bolii, doua vieti paralele. Intr-una dintre existente isi urmeaza vechiul destin, acela in care este insurat si demn in blazarea sa maritala, in cealalta viata, in care a uitat tot ce i s-a intamplat mai inainte, fiind singur si eliberat de orice responsabilitati, s-a indragostit din nou, nebuneste, de o colega de dementa, intalnita in spital. In functie de voia Domnului si a bolii, se trezeste din somn intr-una dintre cele doua vieti. Sau aluneca din luciditate in libertate si o striga pe Victoria, cerandu-i sotiei care il vegheaza – dar pe care el n-o recunoaste – sa ii aduca femeia iubita.

Medicii si sotia stiu ca, la un moment dat, daca nu i se va gasi leac, se va stabiliza in cea de-a doua lui viata. Aceea inceputa tarziu, dar care, in mod straniu, pare frumoasa si plina de emotie. E viata adusa de boala, e regasirea de sine de pe taramul absurdului si al inconstientei.

Mi-am amintit, vazand episodul respectiv, de toate neputintele mele de a accepta plecarile si tradarile barbatilor pe care i-am iubit. Si de Fiona lui Shrek, cea care era in jumate de viata printesa cu talia fina si in alta jumatate capcaunita bondoaca si cu fata turtita. Vazuta din afara, alunecarea ei dureroasa nu parea sa aiba decat un singur leac. Fixarea in viata aceea pe care noi o consideram adevarata. Viata in care Fiona e om si are fite, ipocrizii si rochii de printesa. Si, totusi, dragostea alege pentru ea. Dincolo de sarutul adevaratei iubiri, Fiona se asaza pentru totdeauna in existenta cu capcauni grasani si ragaieli voioase.

Ne temem cumplit de bolile care ii transporta de langa noi pe oamenii pe care ii iubim si ne e la fel de frica de deciziile lor de a pleca, de buna voie. Ii consideram nefericiti pe autisti, fiindca fug de noi intr-o lume in care noi nu avem acces, asa cum ne e imposibil sa acceptam ca oameni care ne-au iubit candva s-au indragostit de alta femeie, de alt barbat si sunt hotarati sa isi afle fericirea in case si-n vieti care nu-s ale noastre. In case si-n vieti care noua ni se par case si vieti de capcauni, dar lor le aduc lumina si cantec in suflet.

Si poate ca ar fi mai intelept doar sa acceptam plecarile si sa dam binecuvantarea celor care au ales alta femeie, alta viata, alta boala sau alta iubire decat aceea pe care o putem intelege noi. Poate ca ar fi mai simplu si mai putin dureros sa ne bucuram pentru fericirea lor dobandita altfel decat am fi vrut noi si sa mergem mai departe, asteptand sa se deschida candva si usile propriilor noastre evadari spre miracol.

Uitandu-ne la televizor sau auzind povestea unei prietene, suntem cu totii in stare sa vedem ca asta ramane singura solutie. “Lasa-l sa plece. Elibereaza-te, iarta, ureaza-i fericire”, ii sfatuim pe cei care ni se confeseaza. Dar nu suntem niciodata la fel de intelepti si generosi cand vine vorba despre iubirile noastre. Doar cei pe care ii iubesc altii pleaca spre cate o lume mai buna sau catre o viata mai senina. Ai nostri am vrea sa ne ramana alaturi pentru totdeauna. La bine, la rau, la tot mai rau. Dar sa ramana cu noi, asa cum ne-au promis. Dar, Doamne, bunule Doamne, aproape nimeni nu mai crede azi in promisiuni…

M-am culcat cu Izzie

Atunci cand George s-a hotarat sa ii marturiseasca sotiei lui ca are o relatie cu altcineva, replica pe care a folosit-o a fost urmatoarea: “M-am culcat cu Izzie”. Eu vazusem toate episoadele dinainte – fiindca ati inteles, da, ca ma refer, din nou, la Anatomia lui Grey – si retinusem, inainte de toate, ca Izzie i-a spus lui George ca e indragostita de el. Ca el a tacut, bulversat, vreme de inca un episod jumate, apoi, intr-o seara ploioasa, a batut la usa blondei, superbei, romanticei si induiosatoarei lui prietene si i-a raspuns: Si eu te iubesc.

In clipa in care si-a luat avant sa ii spuna lui Callie ce s-a intamplat, asteptarile si constiinta mea erau pregatite pentru orice alta replica: “Sunt indragostit de Izzie”. “Izzie ma iubeste si o iubesc si eu”. “Inima mea apartine altcuiva”. “Trebuie sa plec, pentru ca iubesc o alta femeie”… Se pare, insa, ca gandesc altfel decat barbatii. Categoric, cu totul altfel decat barbatii aflati intr-o asemenea situatie.

Sa spui “M-am culcat cu altcineva” e un mod de a bagateliza ratacirea ta, in asa fel, incat sa para ca relatia oficiala in care esti implicat mai are multe sanse de supravietuire. Dincolo de “M-am culcat cu…” e loc pentru “N-am s-o mai fac niciodata”, pentru “Iarta-ma, a fost o ratacire”, pentru “Am trecut printr-un episod care nu a insemnat nimic pentru mine”. Dincolo de “Iubesc pe altcineva” nu ramane loc decat pentru adevar. Si pentru despartire.

In clipa in care George a spus “M-am culcat cu Izzie”, am sters dintre sperantele mele tot viitorul posibilei lor iubiri. Ar fi putut sa spuna macar “M-am culcat cu Izzie si imi doresc sa mai fac asta”. Dar el si-a desclestat mandibula si curajul doar atat cat sa iasa, scrasnita, o marturisire marunta, facandu-ma sa banuiesc, indurerat, ca asta e limita de curaj a 99 % dintre barbatii planetei.

Raspunsul lui Callie, “Te iert”, a venit firesc si demn intr-un asemenea scenariu. Chiar daca “Te iert” inseamna de cele mai multe ori “Nu te las sa pleci”, chiar daca se traduce limpede printr-un “Nu te iert, dar nici nu-ti dau voie sa scapi asa de usor, de-acum voi sta cu ochii pe tine”, printr-un “Ai vrea sa imi iau eu toata raspunderea si sa te trimit la cealalta, dar asta nu se va intampla acum, ci atunci cand imi va pica mie bine”, “Te iert” are maretia si duritatea lui. Si e pedeapsa binemeritata pentru o marturisire facuta pe jumatate.

Foarte multi dintre cei cu apucaturi adultere nu recunosc nici macar atat. Cand ii intrebi daca s-au culcat cu altcineva sunt gata sa jure ca au mancat, au baut, au facut o conversatie profunda asa cum tu nu mai esti in stare sa le oferi, si-au impartasit pasiuni comune si si-au alinat singuratatile – pentru care tu esti de vina, da, da, tu, nu altcineva!-, dar sex nu au facut. In America, insa, minciuna e mai dispretuita decat pe la noi, asa ca, in serial, nu se arata in lume decat imbracata in formule mai dichisite. “M-am culcat cu Izzie” e, insa, cel putin pentru mine, o minciuna la fel de gogonata precum “Nu m-am culcat cu el, doar am stat de vorba”.

Ma dor, deopotriva, si neputinta amantei care nu are nicio vina pentru dragoste, si revolta sotiei inselate care, din orgoliu, nu poate spune nimic mai usturator decat “Te iert”. Dar stiu ca daca, printr-un blestem, as mai ajunge vreodata sa fiu in vreuna dintre cele doua posturi otravite, nu mi-as putea legana deciziile decat in zborul lui Te iubesc – Nu te mai iubesc. Stiind ca, pentru mine, “Te iubesc” echivaleaza cu “Nu te pot ierta”, iar “Te iert” inseamna “N-am murit de durere, (deci nu te iubesc chiar in asemenea hal), dar intentionez sa te fac pe tine sa mori incetisor, nelasandu-te sa pleci”.