Marea dragoste

Privesc in urma si stiu sa cantaresc cu precizie de galantar iubirile in care eu am oferit mai mult decat partenerul meu. Stiu sa deosebesc iubirea aceea de rand de cealalta, pe care am crezut-o marea dragoste.

Gramajele diferite de sentimente, de asteptari, de iluzii fac sa se aplece intr-o rana povesti de dragoste care, o vreme, ne-au ocupat toate gandurile si ne-au calauzit toate drumurile.

Dar nu sunt in stare sa spun daca iubirile de odinioara si-au dat obstescul si nedoritul sfarsit pentru ca inauntrul lor sarcinile s-au impartit injust si fara noroc, sau poate pentru ca noi, cei care le-am trait, nu fuseseram haraziti niciodata unul celuilalt, ci doar ne-am adunat de teama singuratatii, de prea mult frig, de prea multa noapte, de frica de ziua de maine.

Am traversat in viata epoci in care am fost nazuroasa si lacoma. In care mi s-a parut mai firesc sa primesc decat sa dau si in care mi-am imaginat ca dragostea e o batalie a celor abili: cine cere, cine minte, cine loveste cu mai multa pricepere acela va fi invingatorul. Nu stiam pe atunci, intr-o tinerete cruda al carei gust nu mi-l mai pot aduce aminte, ca nu exista invinsi si invingatori intr-o poveste de dragoste care a luat sfarsit. Doi oameni care se despart, indiferent ca unul si-a dorit sa plece, iar altul a plans de neputinta sunt, amandoi, invinsi. Si nu, nu aceea a fost marea dragoste.

Am strabatut si epoci in care, vrand sa readuc dragostea in viata mea si s-o traiesc cum se cuvine mi-am coplesit iubitul cu oferte greu de indurat. I-am dat eternitati, desi el voia, pentru inceput, doar anotimpuri. I-am oferit sansa de a fi parinte alaturi de mine, desi el voia sa ramana o vreme doar un simplu amant, chiar daca cel mai bun de pe pamant. I-am dat mana mea, numele meu, desi el nu mi le ceruse niciodata. Iar la sfarsit – pentru ca sfarsitul a venit fara de veste, cum spune poetul, cum spunea Pittis cu glasul lui divin – m-am simtit nedreptatita. Dadusem atat de mult si nu primisem decat refuzuri, decat taceri, decat consolari…

Cine da mai mult intr-o relatie? Cel care iubeste mai mult sau cel care a inteles intre timp ca iubirile nu devin mari iubiri decat daca se  prelungesc pana peste pragul eternitatii? Cel care a gresit si acum ispaseste? Cel care a fost iertat si acum greseste din nou? Sau poate ca e dragoste, e marea dragoste doar aceea in care cei care dau mai mult simt ca dau prea putin, iar putinul devine enorm?

Poate ca balantele adevaratelor iubiri refuza sa cantareasca bataile inimii. Si-atunci, totusi, de ce, privind in urma, ne intrebam mereu: Care a fost marea dragoste si care a fost o iubire de rand? Cine a dat mai mult? Cine a iubit mai putin? Si cum va fi, data viitoare, daca va mai fi?… Va veni? Nu va veni?

In cel de-al saptelea an

S-au implinit sase ani de cand, cu o Andreea Marin pregatita pentru dans si zbor, am pornit la drum de dragoste si de speranta. Intre timp, s-au rasturnat lumi si s-au inaltat de pe fundul oceanelor splendide Atlantide. Iar eu am murit si am inviat de cateva ori, pentru ca revista sa ajunga aici, la cea de-a sasea aniversare.

Am ajuns acum, in miez de vara, la numarul 69 al revistei noastre si la tot atatea miracole asteptate cu sufletul la gura. Au fost 68 de coperte cu femei frumoase, puternice, remarcabile. Si, intr-o nebunie de care nu-mi pare rau, si o coperta cu un barbat singur: Julio Iglesias. Au fost 69 de capitole ale unei mari iubiri. Si au fost, de-a lungul anilor, 6 petreceri grandioase, la care au venit sa ne salute, sa ne imbratiseze, sa ne ureze viata lunga prietenii nostri cei mai dragi.

E pentru mine, fireste, ceas de bilant si de mare emotie. Ceas de cumpana si de nou inceput. Ceas de dor si de speranta naiva ca, o data intrati in al saptelea an, ne va fi mai bine, mai usor, mai simplu, asa cum s-ar cuveni sa fie in orice iubire…

Pana atunci, marturisesc, cu zambetul pe buze, ca mi-am petrecut ziua de dinaintea petrecerii muncind, alergand, cautand sa rezolv tot ce ramasese nerezolvat, asa cum mi-am petrecut mereu zilele aniversarilor revistei. Mi-am amintit, razand, cum, la petrecerea de 3 ani, cea care a avut loc la Gradina Botanica, m-am schimbat de haine in ghereta in care se imbracau hostessele si m-am spalat pe dinti langa masina, turnandu-mi apa dintr-o sticla de plastic. Apoi am intrat in ringul de iarba, eleganta si zambitoare, purtand pe trup o rochie de imprumut si in suflet speranta ca, la aniversarile viitoare, imi voi ingadui luxul sa vin de acasa, dupa o zi de rasfat. Nu mi-a iesit, insa, figura, nici de data asta. Poate la petrecerea de sapte ani?

Zi de dragoste. Andiamo

3 februarie 2011. De la Bucuresti la Iasi

Am dormit scurt si viscolit, am visat carti si povesti scrise, m-am perpelit in somnul meu de doua ore, arsa de emotia plecarii si a intalnirii cu prima carte a Simonei si a mea.

Am plecat din Bucuresti inainte de a se lumina de ziua si am inaintat spre Iasi dand la o parte munti de ceata si de teama. Si nu m-am linistit decat atunci cand am ajuns la hotel si am putut saruta cartile. Si abia dupa ce mi-am revenit din emotie, am observat ca locuiesc in cel mai frumos apartament pe care l-am vazut vreodata, in hotelul proiectat de Gustave Eiffel: Grand Hotel Traian. Un apartament cu mobila fina si gramofon, cu pat pufos, pendula, semineu, fotolii ispititoare…

In sala Eminescu a splendidului hotel Traian a fost o intalnire Tango, a fost o seara de dragoste,  a fost o intalnire demna de aducere aminte. Suntem diferiti, dar vom fi mereu impreuna – a fost tema discutiei noastre in stil Tango, iar noi am adunat sub umbrela indoielilor, a certitudinilor, a sperantelor noastre povesti de viata si povesti de drum. Ne-a fost alaturi campioana Andreea Raducan, autoarea Reversului Medaliei si a atator mari bucurii daruite noua, romanilor.

4 februarie 2011 De la Iasi spre Suceava

Ne-am trezit cu zambet in suflet, uimindu-ne, inca o data, de frumusetea incaperilor care ne adapostesc. Eiffel Suite de la Grand Hotel Traian este apartamentul in care a locuit, candva, si Greta Garbo. Ma simt ca o regina. Iza cotrobaie, bucuroasa, exploreaza fara teama, strabate de-a busilea covorul fin si moale. Noi ne oglindim imbratisarile in oglinzi cu ape limpezi si adanci. M-am trezit fericita.

Putin mai tarziu vom pleca spre Suceava, unde lansam astazi cartile cele noi.

Andiamo e cea dintai carte pe care o scriu impreuna cu Simona, prietena mea dintotdeauna, pentru totdeauna. Si este cel mai drag proiect al meu de pana acum. Dar sunt nespus de mandra si de cartea celor mai frumoase citate, o antologie de cuvinte pline de miez, de har, de umor, de suflet, de splendoare. Doua carti, doua inimi. Doua proiecte care imi aduc multa lumina in suflet. Pentru ele am pornit la drum, ca sa le intampin, ca sa le duc mai departe. Ca sa ma bucur de dragostea mea.

Copiii nostri-s chiar ai nostri

Ni se spune mereu ca seamana cu bunicile, cu alti parinti ai lor sau cu cate o actrita sau cate un actor de la Hollywood. Dar eu ma indarjesc sa contrazic si afirmatiile publicului zgarcit in atribuirea de asemanari cu noi insine si poezia care indraznea sa spuna “copiii nostri nu-s ai nostri”. Ba-s ai nostri. Dintotdeauna si pentru totdeauna.

P.S. Prima persoana care ghiceste exact cine e in poze primeste in dar viitoarea carte, a mea si a Simonei, cu autografele autoarelor. La inceputul lui februarie. Va sarut!

Splendoare in iarna

Le-am probat cu drag, cu smerenie, cu bucurie, cu zambet, cu incantare. Prietena noastra Cristina Bizu ne-a fost gazda buna in cea mai insorita Poiana din Carpati si noi, eu si Ionut, ne-am jucat (razand in hohote si pozand cu demnitate) de-a printesele si regii, printre hainele ei de blana splendida.

Am imprumutat, din magazinul de blanuri italienesti destinate celor care stiu sa iubeasca luxul si splendoarea, cateva vesminte de pozat si, mai ales, de visat. Romagna Furs pentru fotografii demne de asezat in album si in suflet. Si, impreuna, ne-am simtit frumosi, tineri si veseli, si, mai ales, gata sa incepem sarbatorile!