Suntem ceea ce citim?

“Povestea a doi pui de tigru numiti Ninigra si Aligru” este, de fapt, o poveste de dragoste. Si abia acum, dupa ani nesfarsiti de cautari si asteptari, inteleg ca, poate, setea mea neostoita de iubire imi vine din felul in care mi-am ales istorioarele copilariei. In timp ce alti copii citeau povesti cu marinari si balauri, eu invatam, constiincios, ca dragostea e singurul liman catre care merita sa alergi. Desluseam, in versurile splendide ale Ninei Cassian, lumina si culoarea iubirii implinite. Tanjeam sa ma fac mare, sa-mi gasesc perechea trecand peste oricate obstacole, si sa nasc pui frumosi, care sa ii semene celui care mi-a implinit rostul, iubindu-ma.

Ne schimba viata povestile copilariei?

Suntem ceea ce citim?

Cartile dragostei

M-a intrebat acolo, in fata librariei din Ploiesti cand dadeam autografe pe cartile mele unor concitadini dragi, necunoscuti, adunati special ca sa ma intalneasca: “Te-ai fi gandit vreodata, in anii de liceu, cand umblai cu o carte in mana pe strazile tale cu castani, ca vei reveni, intr-o zi, si ca altii vor purta in maini cartile tale?” M-a intrebat cu glas timid, ca sa nu ma supere cu intrebarea lui. Dar eu nu m-am suparat, dimpotriva. Si am raspuns onest. “Niciodata. Nu as fi indraznit sa gandesc asa ceva niciodata”.

Nu am crezut in destinul meu de scriitor. De altfel, nu am crezut in destinul meu de niciun fel. Nu am facut niciodata promisiuni marete si nu mi-am planuit viitorul cu trufie. Nici macar cu mandrie. Am fost mereu timida si modesta. “Cine sunt eu?”, m-am intrebat intotdeauna, convinsa ca nu merit prea mult, invatata sa nu cer nimic.

Dar m-am intors acasa cu sufletul plin de emotie. Am incheiat turneul nostru prin tara, periplul nostru in care am mers din oras in oras, si am intalnit oameni care mi-au spus ca insemn ceva pentru vietile lor. Am imbratisat oameni care mi-au vorbit despre ei, care mi-au facut dezvaluiri despre mine. “Ai rosit de cate ori ai vorbit despre sotul tau”, mi-a spus, la Brasov, o prietena pe care n-o intalnisem niciodata, dar care ma citise, si venise special din Campina ca sa ma gaseasca. Da, rosesc ca o liceanca si acum, de cate ori ma tulbura ceva rostit sau auzit. In sinea mea sunt tot fetita cu cozi, eleva la liceul pedagogic din Ploiesti. Adolescenta care nu indrazneste sa creada in izbanzile vietii. In ale dragostei, insa, am invatat sa cred. Cred. Si spun mai departe, scriu carti ale dragostei, ca sa credeti si voi.

P.S. Va astept, in continuare, la Reuniunea de clasa.

http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Drumuri de dragoste

Am ajuns acasa, purtand in suflet parfum de drum indragostit si de intalniri cu prieteni dragi, pe care i-am putut imbratisa, in sfarsit. Drumurile noastre lungi, cu sute si sute de kilometri strabatuti intr-o singura zi, mi-au fost, paradoxal, prilej de mare bucurie. Noi, vazand aceleasi peisaje splendide cu ochi la fel de flamanzi de lumina in doi. Puiul nostru de inger dormind linistit pe bancheta din spate. Zapezi razvratite peste buza primaverii. Dragoste. Prietenie adevarata, profunda, izbucnita de dincolo de conventii.

Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Zile de miere

Am ajuns la Suceava cu un an in urma, printr-o intamplare pusa la cale de Narcisa Ciurlica. Erau lunile mele de inceput de dragoste, in care fiecare drum mi se daruia cu un milion de sensuri si de rosturi asezate de-a lungul sau, mai ceva ca o insiruire de plopi. Si dupa un drum presarat cu emotii si revelatii adanci, dupa o intalnire profunda si fermecatoare cu cititorii adunati la Carturesti, am petrecut o seara de care mi-am adus aminte mereu. Am cunoscut-o atunci si pe talentata jurnalista Daniela Beale, colega si prietena Narcisei, si pe colegele lor, Mihaela si Carmen, si, in seara aceea de mai a anului trecut, am intemeiat o prietenie asa cum se intampla rar, dar dupa care tanjim intotdeauna. Si am aflat cu bucurie ca tot la Suceava e profesoara de renume Gabriela Stefancu- fosta Bizubac-, prietena mea din anii facultatii, fata zambitoare si dulce care a impartit cu mine anii saraci si splendizi cand locuiam in caminul facultatii si visam mari iubiri care intarziau sa apara.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.

Numele meu suna a dragoste

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?