Masina mea decapotabila

Cu siguranta, pare o frivolitate. E ca si cum m-as lauda ca mi-as fi luat si eu poseta Vuitton. Ca si cum as spune, asa, intr-o doara, ca am sandale Dior. Sau poseta Chanel. Dar eu nu ma laud niciodata cu ispravi materiale, ci, atunci cand povestesc ca, in Rhodos, mi-am petrecut o zi jumate din viata conducand o masina decapotabila, doar marturisesc, cu uimire, cu sfiala, cu stanjeneala, ca a fost unul dintre cele mai profunde, mai memorabile rasfaturi ale vietii mele.

In ziua in care am ales masina pe care sa o inchiriem, mi-am dat seama ca, in cei 42 de ani ai mei nu am urcat niciodata intr-o masina decapotabila. Ca nu am simtit rasfatul vantului si al soarelui, ca nu am zburat, conducand, asa cum trebuie sa fi simtit toti cei care au calatorit in vehicule decoltate. Si ca merit, pe insula iubirii si a splendorilor, sa imi fac un dar.

Masina noastra alba si mandra ne-a dus pe tarmuri prelungi si binecuvantate de singuratate si valuri, pe plaje pe care ne-am oprit ca sa inotam si sa ne ingaduim sa comparam desfatarea Egeei cu a Mediteranei. Ne-a purtat, pe drumuri insingurate si trufase, catre castelele si cetatile venetiene uitate din alte ere.

La Monolithos, locul in care s-a filmat Tunurile din Navarone, am prins si unul dintre cele mai tulburatoare, mai profunde, mai ametitoare apusuri de soare. Un apus pe care am incercat sa il pastram in palme, in inima, in imagini.

O fereastra deschisa catre Chisinau

Mi-am asezat mereu dorul de fratii mei de peste Prut sub versurile splendide ale lui Nicolae Dabija: “Dor imi e de Dumneavoastra/ Ca unui zid de-o fereastra”. Iar atunci cand am pornit, pentru a doua oara in viata, catre taramul fermecat al viselor mele de patriot posesor de inima neimplinita, m-am simtit pregatita sa zbor, sa evadez, din iubire, prin geamul rupt in zidul dintre noi.

Am mai fost la Chisinau, candva, parca in alta viata. In urma cu mai bine de cinci ani m-am trezit cu un telefon din partea unei fete cu glas bland si suflet de poveste: Valentina Luchian. Nu ma intalnise niciodata, dar ma poftea la o ceremonie unde aveam sa primesc un premiu, fara sa fi facut nimic deosebit. Ma premia pentru felul meu de-a fi, de-a scrie, de-a marturisi. Si am fost onorata, fericita, grabita sa alerg atunci la intalnirea cu o lume intreaga de care-mi fusese dor intreaga viata. Dar, dupa aceea, iarasi s-au asternut uitarile. Fereastra din zid s-a astupat.

Anul acesta, in luna mai, nu am primit un telefon, ci o scrisoare. Una electronica, asa cum se poarta astazi, cand iubirile au devenit virtuale, iar sufletele se intalnesc online. Alte doua femei, la fel de frumoase si de curajoase, ne rugau, pe mine si pe Simona Catrina, sa venim si sa vorbim femeilor din Clubul Nostru despre dragoste, despre tradare, despre sex, despre speranta, despre desteptare… Ne-au asteptat la aeroport gazdele noastre: Viorica Nagacevschi si Doina Cernavca. Una tinea in mana doua buchete de flori. Cealalta un urs enorm, in bratele caruia sa doarma Izuta noastra nelipsita. Si, alaturi de ele, prietenul nostru drag, marele fotograf Mihai Potarniche, camarad din vieti trecute al lui Paul Buciuta, barbatul cu care m-am insotit, din mare dragoste, pentru toate vietile viitoare.

Am intrat impreuna intr-un oras verde si primitor in care, inainte de toate, am cerut ingaduinta de a ne prezenta omagiile poetului Arcadie Suceveanu, pe care l-am gasit la Uniunea Scriitorilor. Apoi ne-am lasat conduse la o alta intalnire pretioasa, unde am dat peste Nata Albot, moderatoare a unor emisiuni de mare succes, de adanc adevar.

Celebra jurnalista a moldovenilor, frumoasa Nata Albot, ale carei invitate am fost si in emisiunea de la radio Aquarelle, si la Jurnal TV, ne-a ispitit in atmosfera discutiilor oneste, pregatindu-ne pentru intalnirea programata pentru seara. Ne-a provocat sa povestim despre noi si despre cautarile noastre, intr-un studio de radio in care aerul vibra de emotie. Apoi, la televiziunea unde ea si Andrei Bolocan realizeaza emisiunea Sare si Piper, cei doi s-au oprit din gatit, ca sa mai povestim putin, ca sa ne mai pregatim inca un pas pentru marea intalnire.

Si s-a pravalit apoi peste noi o seara miraculoasa, in care ne-am infrant teama si noi, si ele. O seara in care discutiile au pornit sovaielnic, dar au terminat fulminant. O intalnire in care, oricat de timide ne-ar fi fost la inceput glasurile, adevarurile s-au aratat indraznete, remarcabile. N-a fost loc pentru platitudini. Nu si-a gasit nimeni ragaz pentru banalitati. Nu au vorbit decat cei care au avut ceva de spus, cu adevarat. Ipocrizia s-a autoexilat, spasita.

“Parca nu v-am vazut niciodata asa de frumoase, asa de in verva”, ne-a complimentat Paul, sotul meu, care ne-a privit si ne-a fotografiat dintr-un colt de Sala de Aur. “Parca n-am fost niciodata atat de libere, atat de acasa”, i-am raspuns noi, promitandu-ne noua si prietenilor nostri de la Chisinau sa nu mai inchidem, niciodata, fereastra.

P.S. Voi reveni, in saptamanile urmatoare, cu interviurile de la care nu m-am putut abtine. Deja, pe siteul nostru am publicat conversatia pe care am avut-o nu de mult cu marea lor creatoare de moda, Valentina Vidrascu.Valentina Vidrascu: O fata poate fi manechin fara sa faca prostitutie

Urmeaza Arcadie Suceveanu, Mihai Potarniche, nadajduiesc ca si Nata Albot. Si nu ma voi opri aici…

Primul cuvant

Primul cuvant pe care l-a spus Iza e “tata”. E cel pe care si acum il repeta cel mai des, desi a inceput sa spuna si alte cuvinte. “Mama” nu spune, insa, decat la mari si rare ocazii.

A zis, insa, in felul ei ciudat si repezit, “zapada”, “bebe”, “apa”, “nani”, “papa” si “mac-mac”. Si, repetand gluma familiei noastre, in care, atunci cand nu ne convine ceva la cineva din preajma spunem “bad, bad child”, “bad, bad husband”, “bad, bad friend”, dupa ce s-a lovit de un sfesnic si a inceput sa planga, iar noi, ca s-o impacam, am batut sfesnicul si am zis “bad, bad object” (ca nu stiam sa zicem sfesnic in engleza), a repetat si ea, printre sughituri: “bedbedobgec”…

O rog, insa, adesea, sa zica si “mama”. “Te rog frumos, spune MAMA”, ma milogesc de ea, iar ea imi zambeste larg, aratandu-si cei doi dintisori splendizi din fata, si-mi raspunde, raspicat: TA-TA. “Nu, te rog, MA-MA, MA-MA, nu TA-TA, TA-TA!” Iar ea imi raspunde, razand de mine: ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta.

Am auzit de copii care au zis, prima data, cuvantul “luceafar”. De altii care n-au zis nici “pas”, nici “apa”, nici “miau”, pana intr-o zi cand au inceput sa turuie. Mie mi-a povestit mama ca nu vorbeam aproape deloc, pana cand o matusa nesuferita mi-a zis ca sunt muta, iar eu i-am raspuns, raspicat: “muta esti tu”. Si ca de atunci n-am mai tacut niciodata.

Ce cuvinte ati zis mai intai? Ce au spus, cand au invatat sa vorbeasca, copiii vostri? E important primul cuvant? Sau, mai degraba, primul suras?…

Secrete de familie

Ziua in care ii ducem pe iubitii nostri sa ne cunoasca parintii e una insemnata nu pentru ca avem emotii si ne dorim ca aceia care ne-au crescut sa ii placa pe oamenii de care ne-am indragostit, ci pentru ca ne temem ca familia noastra ii va ingrozi pe alesii inimii noastre. Ca iubitii ne vor masura mama si vor sti ca asa vom arata, vom vorbi si vom gandi si noi peste 30 de ani. Si, vazand incotro ne indreptam, vor prefera, mai degraba, sa moara burlaci decat sa ne ia de neveste. Ca ne vor privi tatii si bunicii si vor pricepe ca acela e modelul de barbat pe care l-am avut sub ochi, drept care se vor scutura de neplacere si-si vor lua talpasita. Ne vor vedea fratii si surorile si se vor abtine cu greu sa duca mana la gura si sa se minuneze de ciudatenia lor.

Avem familia pe care ne-o dorim? Ne luam sotii de mana si, cu bucurie, ne vizitam parintii sau rudele? Cati dintre noi sunt mandri cu adevarat de cei care i-au crescut si ar fi gata, la o adica, sa cheme televiziunile sa ii filmeze intreaga zi, sa ii arate in intreaga lor splendoare? Bineinteles ca toti avem momente in care ne dam mari in fata prietenilor nostri cu familia din care venim, alegand cu grija cele mai emotionante amintiri din anii dintai. Insa, cel mai adesea, e doar un mod delicat si politicos de a a ascunde de ochii lumii oribilele noastre secrete de familie…

Bloguri noi, iubiri vechi

Ma plec, cu emotie, anuntand aparitia a inca doua bloguri pe site-ul marilor iubiri. Am descoperit-o pe Victoria West prin comentariile ei fermecatoare si am urmat-o mai departe in lumea fashion-ului, a noutatilor, a designului, a frumusetii. Si pentru ca ma fascineaza cutiutele cu minuni pe care le-am gasit adapostite la umbra numelui sau, m-am bucurat sa o invit sa ne stea alaturi. Pentru totdeauna, asa cum imi chem toate iubirile in viata.

Pe Uncommitted am remarcat-o, cu inima oprita in loc de emotie, asa cum ati remarcat-o si voi. Fiecare comentariu al ei a dat de perete usile unui univers fabulos, fiecare indrazneala a sa ne-a obligat pe noi sa fim mai indrazneti. In asa fel, incat acceptul sau de a ni se alatura mi-a luminat sufletul, ca orice mare onoare.

Ridic cupa de sampanie si spun bun venit Marilenei Guduleasa – celei intalnite mai intai sub numele Uncommitted – si Victoriei West, fara sa uit sa trimit gandul meu de recunostinta femeilor superbe, talentate, sensibile si neasemuite care au acceptat sa isi aseze bucati din sufletul lor insorit in lumea noastra virtuala: Delia Hornfeck, Anda Docea, Simona Catrina, Anemari Necsulescu, Alina Grozea, Amalia Nita. Eu si Ionut, intemeietori ai lumilor in care ne dam astazi intalnire, va multumim.