Alice Nastase

Am ajuns acasa, purtand in suflet parfum de drum indragostit si de intalniri cu prieteni dragi, pe care i-am putut imbratisa, in sfarsit. Drumurile noastre lungi, cu sute si sute de kilometri strabatuti intr-o singura zi, mi-au fost, paradoxal, prilej de mare bucurie. Noi, vazand aceleasi peisaje splendide cu ochi la fel de flamanzi de lumina in doi. Puiul nostru de inger dormind linistit pe bancheta din spate. Zapezi razvratite peste buza primaverii. Dragoste. Prietenie adevarata, profunda, izbucnita de dincolo de conventii.

Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Am ajuns la Suceava cu un an in urma, printr-o intamplare pusa la cale de Narcisa Ciurlica. Erau lunile mele de inceput de dragoste, in care fiecare drum mi se daruia cu un milion de sensuri si de rosturi asezate de-a lungul sau, mai ceva ca o insiruire de plopi. Si dupa un drum presarat cu emotii si revelatii adanci, dupa o intalnire profunda si fermecatoare cu cititorii adunati la Carturesti, am petrecut o seara de care mi-am adus aminte mereu. Am cunoscut-o atunci si pe talentata jurnalista Daniela Beale, colega si prietena Narcisei, si pe colegele lor, Mihaela si Carmen, si, in seara aceea de mai a anului trecut, am intemeiat o prietenie asa cum se intampla rar, dar dupa care tanjim intotdeauna. Si am aflat cu bucurie ca tot la Suceava e profesoara de renume Gabriela Stefancu- fosta Bizubac-, prietena mea din anii facultatii, fata zambitoare si dulce care a impartit cu mine anii saraci si splendizi cand locuiam in caminul facultatii si visam mari iubiri care intarziau sa apara.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?

Suntem ca-n filme. Dar daca filmele care ar purta un asemenea titlu ar fi, obligatoriu, comedii, filmul vietii noastre are ceva dramatic pe care nu reusim sa-l ascundem, chiar daca acoperim constatarea cu un zambet.

Copiii mei inteleg perfect situatia, dar, chiar daca au trecut patru ani de cand ne-am despartit, nu pierd niciun prilej sa-mi bata apropouri ca, poate, totusi, am sa ma impac cu tatal lor la un moment dat. Copiii lui sunt intr-o faza si mai putin avansata de intelegere, si, convinsi fiind ca anul nostru de dragoste e doar o ratacire, se poarta ca si cum eu, viata noastra si copilul pe care l-am nascut ar fi intamplari atinse de aripa provizoratului. Astimp, bebelusul nostru venit pe lume hodoronc-tronc, fara sa aiba habar ca a nimerit in miezul unei familii compuse din alte familii destramate, se uita mirat si inocent cum peste patutul lui se apleaca, din cand in cand, cate-un capsor de copil cu privire fie dragastoasa, fie amuzata, fie curioasa, fie indiferenta.

Merg pe varfuri in propria-mi viata, ca sa nu ranesc cu fericirea mea suflete nevinovate. Am grija sa nu cumva sa simta copiii mai mari ca am mai multa grija de pruncul abia nascut si ma straduiesc sa ma port cu copiii care nu-s ai mei ca si cum as putea vreodata sa ii consider pe de-a-ntregul ai mei. Legan pe furis bebelusul, cand sunt si ceilalti copii de fata, ca nu cumva sa aiba impresia ca fetita mica mi-e mai copil decat mi-au fost sau imi vor fi cei nascuti mai inainte. Iar efortul asta, recunosc, ma istoveste, adesea. Insa inteleg ca e pretul pe care-l platim pentru greselile noastre din tinerete. E si pretul pe care-l platim pentru izbanzile tineretii noastre, care, insa, nu mai pot fi indurate in forma in care ni s-au dat. E ofranda mareata a iubirii neconditionate fata de copii, oricand ar fi venit ei pe lume, si combinatia dureroasa si absurda de iubire masurata fata de cei care ne-au fost complici la conceptie, de care, din acest motiv, a trebuit sa ne despartim. Si e dovada ca cine zice ca viata poate fi luata cu totul si cu totul de la capat, printr-o mare iubire, n-a trecut prin zvarcolirile celor care se lupta sa pastreze intacte si miracolele prezentului, si constructiile trainice ale trecutului.

In ciuda asternutului pufos al fericirii mele de astazi, subscriu intru totul tristetilor si mirarilor voastre: de ce, Doamne, ne indragostim in nestire de barbati nepotriviti?

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Vad in jurul meu oameni care devin sclavii simturilor lor. Care beau si spun ca nu se pot lipsi de dulcea uitare pe care o gasesc in sticlele care ascund sub dop licori ametitoare. Care mananca prea mult, dar nu sunt in stare sa renunte sa se imbuibe, desi silueta lor fara contur le-a stricat viata si amorurile. Care dorm fara masura si nu-si pot randui cumsecade programul de fiecare zi din cauza diminetilor lor somnoroase. Sau care sunt dependenti de cucerirea exponentilor sexului opus si insala fara masura pentru ca nu-si pot stavili poftele trupului.

Imi place si mie sa dorm, sa mananc si sa beau, ca oricarui om al lumii noastre. Dar pot sa renunt cu usurinta la oricare dintre aceste placeri, pentru ragazul permis de legile firii, desigur. Indraznesc sa cred ca ma pot tine puternica in fata ispitelor. Nu las sa preia comanda nici burta-mi poftitoare de bunatati, nici trupul meu atat de indreptatit doritor de mangaiere, nici mintea mea care s-ar dedulci, de-as lasa-o, la leneveala si nepasare.

Insa imi recunosc, spasita, o slabiciune de necontrolat. Eu, cea mai nostalgica dintre femeile lumii, eu care m-am hranit o viata din tristete si din aburii plansului, marturisesc ca, cel mai mult pe lume, imi place sa rad. Rad rar si nu cu usurinta. Adesea stramb, sceptica, din nas, la lucruri care altora li se par nespus de amuzante. Insa stiu sa vad lumea in culorile rasului, iar atunci cand se intampla ceva care sa-mi merite cu adevarat hohotul vesel ma luminez, ma inalt, ma strabat de toti fiorii placerii.

Iar asta ma face sa pot fi fericita numai langa un om alaturi de care pot rade. Langa o prietena draga, care vede lumea in felul meu si catre care pot intoarce o privire care sa cuprinda in ea toate nuantele pamantului, si sa radem apoi, amandoua, nestavilit, adanc, ravasitor. Nu pot iubi decat un om care sa rada cu mine ca si cum ne-am iubi, intr-un hohot geaman, intr-un inteles comun, crescator, splendid, inaltator.  Iar viata a fost buna cu mine si mi-a dat, in casa  si in suflet, sansa la rasul senin si durabil. Prietena mea frumoasa si buna, care se va intoarce la mine. Barbatul meu superb si destept, care va ramane mereu langa noi. Copiii mei curati si generosi, care stiu sa ma faca sa rad, chiar si atunci cand lumea nedreapta imi cerseste plansul.

Am decretat in casa stare de gratie pentru orice manifestare digestiva zgomotoasa. Am abrogat – temporar, desigur, macar pana implineste Izuta un an, doi, trei – interdictia care fusese absolut nemiloasa pana acum. De fapt, nu numai ca nu mai e interzis, dar ne bucuram din tot sufletul cand auzim cate-o ragaiala, cate-un partz, si-i aducem elogii legate de intensitate, de profunzime. “Oh, ce ragulet mare si frumos!”, spunem. “Ce partz minunat!”, ne extaziem, onest, convinsi fiind ca mult bine va face plecarea dusmanului din burtica adorata.

O batem pe Iza pe spate dupa fiecare masa si nu o culcam si, implicit, nu ne culcam inainte sa scoata aerul din stomacel. “Hai, scumpa noastra, fa un ragulet!”, o imploram noi cu glas sfarsit de oboseala, si dupa masa de la 9 seara, si dupa cea de la 12, si dupa cea de la 3, si dupa aceea de la 6, cand mijesc zorii, iar noi avem ochii si mintile mijite de somn, de nesomn. Ca sa inlesnim iesirea cocolosului de aer, ne plimbam prin casa cu pasi apasati sau urcam si coboram scarile, cu copilul asezat cu capsorul pe umar. Iar cateodata, cand raguletul tot n-a venit si noi nu ne mai tinem pe picioare, lesinam pe cate un colt de canapea, avand, insa, grija, sa nu cumva sa stricam pozitia prielnica eructatiei.

Dupa ce mult chemata garaiala se produce, somnul bebelusei e intrerupt din sfert in sfert de ora de cate o ravaseala a burticii ei minuscule. Iar noi invocam cate un partz izbavitor, care sa aduca somnul binecuvantat, care sa ne ingaduie si noua sa cadem unul in bratele celuilalt si, in aceeasi fractiune de secunda, intr-un somn adanc, devastator, de 10 minute.

Ne crestem copiii cerandu-le sa elibereze cat mai galagios cu putinta orice tensiune a burtii lor mici, apoi ne petrecem urmatorii ani interzicandu-le strict sa faca ceea ce i-am rugat cu atata foc. Ii invatam apoi sa mearga si sa vorbeasca si dupa aceea ii punem sa stea locului si sa taca. Dar asta au constatat-o altii, inaintea mea. Pentru ca toti cei care avem copii ne-am lovit de aceleasi obstacole, de aceleasi miracole.

Am pus cap la cap amintirile noastre adunate in case diferite si corelate acum, in noua noastra viata. Ne-am amintit, si el, si eu, cum ne-am crescut copiii mai mari abandonandu-i fie la bunici – el -, fie in bratele a o mie de bone – eu. Si ne-am hotarat, nebuneste, sa ne crestem singuri copilul. Macar de data asta.

Ne intrebam daca poti sa cresti un copil fara bona si ne raspundem curajos. Facem planuri despre cum o vom cara pe Izuta cu noi, peste tot. Despre cum vom lucra de acasa sau de oriunde, cu fetita atarnata de gat. Despre cum ne vom face somnul si nesomnul cu schimbul, atunci cand va fi nevoie, dar n-o vom lasa in grija niciunui om strain. Visam cu ochii deschisi la minunea de a face lucrurile asa cum trebuie.

Sigur ca, atunci cand ai copii si muncesti pe rupte ca sa razbesti intr-o lume ticnita si nedreapta, de cele mai multe ori nu ai de ales. Ii spui copilului care hohoteste insotindu-te pana la usa ca mama trebuie sa plece ca sa aduca bani pentru jucarii. Dar eu imi amintesc cu inima in lacrimi de cate ori Ilona mi-a spus, printre sughituri de plans, ca nu vrea jucarii, ca nu-i trebuie nimic decat sa stau cu ea, acasa… O vad si acum, cu ochii sufletului, ramasa cu bratele intinse si cu amagirea unei promisiuni mincinoase ca ma voi intoarce curand. Si-as vrea sa rastorn timpul inapoi si sa-mi iau fetita balaie in brate, sa-mi astept inca o data baietelul cel drag, si sa-mi mai traiesc o data viata. Sa-mi dau eu demisia de la Tabu inainte sa ma dea ei afara, si sa ma multumesc cu banii putini dati de stat pentru concediul de maternitate din care nu mi-am luat, pana acum, nicio zi, desi sunt, iata, la cel de-al treilea copil.

Dar pentru ca stiu ca nu se poate rasturna nimic din trecut, construiesc planuri indraznete pentru fetita abia venita in vietile noastre. Ma sfatuiesc cu iubitul meu si cu Ilona cum sa facem ca sa-i fie altfelIzutei, si incercam sa gasim solutii sa randuim zilele si noptile in asa fel, incat sa fie mai bine pentru ea, pentru noi. Macar acum, cand ni s-a dat o noua sansa. Macar miracolul asta sa nu-l mai irosim, si sa-l traim cum se cuvine. Macar de data asta.

Am petrecut ajunul Craciunului pe patul de spital. N-aveam nici brad, si nici globuri. Si nici daruri pregatite pe furis, unul pentru celalalt, nu aveam. Fusese o zi cu griji multe si cu o mie de intrebari. Cu regrete tardive legate de alegerea medicului ecografist caruia i-am dat dreptul sa imi masoare si sa-mi cantareasca pruncul din pantec inainte de nastere, fara sa tin seama de avertismentul celuilalt medic, genial, doctorul Adrian Pop, de a carui atentionare mi-a fost mai la indemana sa uit. Pentru ca si gandul nostru alege cel mai adesea calea usoara. Pentru ca mintea se lasa, adesea, pe tanjala, si prefera sa alunge ingrijorarile uitand ca, uneori, o ingrijorare venita la timp poate schimba in bine cursul destinelor, curgerea vietilor.

Spre seara incepusera sa curga sms-urile. Felicitari de sarbatoare, venite de la cei care imprastie ganduri de bine tuturor celor al caror nume a poposit in agenda lor telefonica. La miezul noptii, telefonul pacanea, incins, de parca cineva ar fi turnat in el o punga de porumb pentru floricele. Dar noaptea noastra nu avea zorzoane, nici dor de restul lumii. Si nu-mi amintesc daca ne-am facut urari de sarbatoare, inainte sa adormim, imbratisati, pe unul dintre paturile din rezerva noastra. M-am trezit brusc, peste noapte, si i-am vazut pe amandoi zambindu-mi langa pat. Iubitul meu tinea in brate un pui de zeita – fetita noastra imbracata in costum de craciunita,  si amandoi imi spuneau, cumva, fiecare in felul lui, La multi ani. Si nu visam.

Dupa ce m-am dezmeticit din emotie si buimaceala, dupa ce mi-am amintit pana-n sange ca e zi mare, noapte sfanta, si ca Sfanta Fecioara a zamislit si pentru mine, din nou, un miracol – asa cum a facut si alte dati-, dupa ce mi-am alaptat fetita, am pornit sa vad minunea cu ochii mei.

In sala pruncilor abia nascuti din Maternitatea Regina Maria, in noaptea de ajun, peretii erau plini de luminite, iar patuturile erau toate locuite de cate-o vietate mica, in costum cu alb si rosu. Si, fara sa fi ajuns in paradis, am dat acolo peste niste doamne bune si blande, imbracate in halate albe,  care, ca niste ingeri mari, vegheau somnul copiilor si ne spuneau, zambind, “Craciun fericit!”. Noua, mamicilor cu ochii plini de lacrimi, care ne minunam de atata noroc, de atata lumina, de asa sarbatoare fara seaman pe lume.

Sunt in viata cateva praguri, dincolo de care nimic nu mai poate fi la fel ca inainte. Daca privesc in urma, le pot identifica precis. Dar atunci cand le-am trecut, recunosc ca am facut-o cu seninatatea tineretii, fara sa inteleg prea bine ca mi-a fost dat un eveniment insemnat.

Viata mea s-a schimbat pe de-a-ntregul atunci cand am intrat la facultate. A fost prima mea plecare de acasa – pe care am resimtit-o din greu, pentru ca sunt un om cu radacini adanci si inertii apasatoare -, si prima mea intrare intr-o alta lume, de o mie de ori mai frumoasa decat cea in care traisem pana atunci.  Dupa trecerea intr-o lume a cartilor splendide si a cuvintelor magice mi-am descoperit cei mai de pret aliati ai sufletului meu insingurat. Tovarasii de drum si de popas, cei mai dragi, cei mai fideli, cei mai la indemana, mereu: aceia care nu poarta haine, ci coperte de carton…

Desi am avut senzatia trecerii unui prag insemnat atunci cand m-am casatorit, in timp, s-a dovedit ca m-am inselat. Multa, multa vreme dupa ce am spus Da la starea civila si am plecat fruntea in fata preotului, am continuat sa ma simt la fel de a nimanui cum ma simtisem si inainte, o viata intreaga. In schimb, dupa ce am nascut primul meu copil, printr-o decizie a carei adancime n-am deslusit-o deloc la vremea ei, viata mea s-a schimbat profund, iremediabil. Dincolo de Ilona, nimic n-a mai fost niciodata la fel.

A venit apoi al doilea copil, asezat in matca acelorasi intelesuri, in leaganul aceleiasi ere frumoase. Insa acum, cu doar o zi inainte sa nasc un alt prunc, unul zamislit din dragoste mare, ma simt din nou in fata unui prag insemnat al vietii mele. De maine, viata mea va lua iarasi un alt sens. Dragostea mea, gasita tarziu si capatata cu truda, va aluneca intr-o alta felie de destin. In mod sigur, lucrurile se vor schimba intre noi, intr-o rostogolire de dragoste si mai mare, si, poate, si mai greu de indurat.

Cum va fi? Cum ne va fi?

Astept sa vad, sa simt, sa traiesc. Si, pana atunci, sa ma intreb, o data cu voi, care v-au fost pragurile insemnate in viata. Le-ati trecut stiind ce urmeaza, sau le-ati gasit intelesul mai tarziu? Prea tarziu?