Vizionarii propriilor noastre vieti

Pe masura ce au trecut anii mei – rostogolindu-se mai festiv, in Revelioane cu rochie prelunga si cercei cu sclipici, sau mai modest, in nopti cu artificii vazute de la geamul casei si pahare ciocnite in familie – am inteles ca numai oamenii pozitivi si solari sunt in stare sa miste lumea si sa faca vietile lor si ale celor de langa ei mai bune, mai demne de trait si de aducere aminte.

Cinismul este, insa, apanajul celor stralucitor de destepti. Asa ca ne-am invatat sa-i admiram, mai degraba, pe cei care diseca lumea gasindu-i un milion de cusururi pe care, da, le-am vazut si noi, dar n-am considerat necesar – sau n-am fost in stare – sa le extragem in afara bordurilor gandului. Da, ce geniali sunt cei care vad tot si au curajul sa spuna de toate, facand de ras nimicnicia lumii in care traim… Ce fascinanti sunt aceia ce recunosc ca dragostea e doar o plasmuire a mintii, ca vietile fericite sunt rezervate prostilor, ca doar hotii se imbogatesc, iar dincolo de viata asta nu ne asteapta decat eternitatea taranei.

Resemnarea este, la randu-i, arma celor care trec senini si impacati prin viata, fara sa se umileasca in sperante ce se pot dizolva in clipa urmatoare. Nu e mai usor sa nu crezi in nimic, sa nu te pangaresti cerand sau luptand pentru ceva cand, in 99% din cazuri, stradaniile noastre sunt jalnice si zadarnicite de tot felul de nedreptati? Nu e mai simplu sa nu vrei nimic, ca sa te poti bucura, la o adica, daca soarta iti va darui vreo pomana, desi tu stii ca soarta nu e niciodata prea generoasa?…

Ba da, e mai simplu. E mai usor. Si e, poate, mai intelept sa dispretuim ceea ce nu se poate schimba, decat sa ne inregimentam in hoarda celor care se multumesc sa duca o viata anosta, marcata de conformism.

Insa lumea merge inainte doar prin oamenii care se incapataneaza sa creada si sa spere in ziua de maine. Care nu uita sa-si spuna rugaciunile, cu smerenie, si nu obosesc sa scruteze dupa partea buna a lumii noastre. Iar atunci cand lumea asta ciudata si rea nu-si arata nicio parte buna, macar incearca sa gaseasca partea buna a partii rele din realitatea in care traim.

Poate ca nu putem schimba tot universul. Poate ca istoria nu-si va cheltui energia ca sa ne retina noua numele. Dar vietile noastre si ale celor de langa noi le putem innobila cu bunatatea, cu frumusetea, cu modestia, cu generozitatea, cu credinta, cu loialitatea noastra. Si, renuntand sa fim resemnati si cinici, putem deveni vizionarii propriilor noastre vieti. Ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Anul ce sta sa inceapa ne va face oameni mai buni, mai demni, mai bogati, mai fericiti si mai iubiti decat cei care am fost pana acum. Nu trebuie sa facem nimic altceva decat sa credem. Iar in clipa trecerii dintr-un an in celalalt, cand cerul isi reasaza constelatiile in numele iubirii, sa inchidem ochii si sa ne amintim ca viata asta, singura care ne-a fost data aici, pe pamant, e minunata si merita traita din plin.

La multi ani, cu dragoste, cu noroc, cu credinta!

Ding-dang, numai inima

Pentru noi, Craciunul vine odata cu petrecerea aniversara a Izei, fiindca sarbatorile noastre si-au asezat altfel datele in calendar de cand s-a nascut fetita noastra cea mica. Pentru noi, Craciunul vine, ca-n fiecare an, dupa o stradanie nebuneasca de-a randui toate treburile Tangoului, in asa fel, incat revista sa fie gata la timp, iar noi sa putem pleca pe la casele si pe la brazii nostri, multumiti ca, desi e tot mai greu de indurat realitatea din lumea noastra de hartie, revista va iesi pe piata festiva, desteapta, plina de culoare si de suflet, asa cum numai noi stim s-o facem.

Pentru noi, Craciunul vine cu lumina in suflet si cu mare dragoste. Cu urari de drag de la prieteni si cu multumiri din adancul inimii catre aceia care ne citesc. Cu bucuria intalnirii, reintalnirii cu prietenii nostri Madalina si Vincentiu, cel din urma aniversat si el in aceeasi zi cu Iza noastra draga, dar si cu speranta ca vom reusi, in zilele de vacanta, de bucurie si huzur, sa ii vedem, sa ii felicitam pe toti cei care fac parte din viata si din inima noastra.

Pentru noi Craciunul vine cu smerenie si cu recunostinta pentru viata frumoasa care ne-a fost data. Cu dorinta de a saruta mainile celor care ne-au scris dupa ce ne-au rasfoit cuvintele.

Craciunul vine cu poezie inalta si splendida. Cu aniversarea lui Emil Brumaru. Cu indrazneala de a reasculta cantecul meu si al surorii mele Oana, cantat demult, pe vremea cand ne numeam Ionescu si indrazneam sa asezam pe portativ versurile lui Nichita Stanescu.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
in noaptea aceasta e-o singura stea
si-o nenumarare de ceruri albastre.

.

Modele de viata

Poate ca daca mi-as fi ales ca modele oameni reali, as fi avut un drum mai simplu prin viata. As fi putut sa-mi gasesc linistea si dragostea cu mai multa usurinta, as fi ridicat din umeri mai des decat reusesc sa o fac si nu as fi pus la inima fiecare amanunt, fiecare intamplare, fiecare incident, fiecare eroare.

Am crescut, insa, alegandu-mi modele din carti, indragostindu-ma de personaje atat de splendide, de spectaculoase, incat mi-a fost din ce in ce mai greu sa accept defectele oamenilor adevarati.

De cateva decenii bune incoace ma straduiesc sa inteleg ca lasii sunt si ei tot semeni de-ai nostri si ca trebuie sa-i accept cu toate neputintele lor. Ca exista motive atat de adanc intrate in sange, incat ii fac pe unii sa minta cu mai multa credinta si convingere decat atunci cand spun adevarul. Ca, in functie de cum si-au trait primii ani din viata, multi dintre cei din jurul meu au devenit iresponsabili, infideli, speriosi, superficiali sau agresivi, fara sa fie intru totul vina lor, ci a adultilor care nu i-au ferit de tristeti, nedreptati sau deziluzii.

Cartile sunt pline de eroi. Strazile sunt intesate cu neputinciosi. In filele cu miros de cerneala, iubirile au  damf de eternitate. In inimile semenilor nostri, amorurile sunt marunte si lasa loc, mai mereu, pentru macar o bataie de inima furata, mintita, ilicita. Mi-am ales gresit modelele in viata si, din cauza asta, nu sunt in stare sa-i iert pe oamenii reali. Si-mi pare rau, si-as vrea sa ma schimb, si-as vrea sa mai uit…

Care au fost modelele voastre de viata? Ce iubire v-ati luat ca reper, ce poveste v-a stat la capataiul plin de vise si de asteptari? Voi pe cine ati iubit mai intai ca sa puteti ajunge la iubirea de pe urma?

Cat ne costa dragostea? O reintalnire la Constanta

Ne costa renuntarea la raul din noi, la minciuna sau la neputinta. Ne costa lacrimile celor pe care, pentru a ne implini iubirea adevarata, trebuie sa ii parasim. Ne costa remuscarile noastre, nascute din gandul ca ar fi trebuit, poate, sa ne sacrificam, nu sa ne urmam calea fericirii. Ne costa tristetea copiilor care nu inteleg de ce mama nu il mai iubeste pe tata, ci e pregatita sa plece in lume pentru a-si cauta marea dragoste. Ne costa abdicarea de la ambitii nemasurate sau de la pofta de a merge la infinit intr-o cariera acaparatoare. Ne costa banii pe care ii lasam fostului partener, la partaj. (Am vazut de curand o comedie in care, atunci cand unul dintre personajele masculine anunta ca s-a hotarat sa se insoare, cineva ii raspundea: de ce sa te insori? Mai bine gaseste o femeie pe care o s-o urasti peste cinci ani si da-i de pe acum casa ta). Ne costa indepartarea de parinti. Ne costa…

Dragostea costa intotdeauna. Insa e singurul pret pe care, intr-o lume a valorilor incorecte, merita sa-l platim cu inima deschisa.

Astfel au curs discutiile noastre de la Constanta, conversatii oneste, pline de miez si de curajul marturisirii. Si intrerupte superb, din cand in cand, de glasul Ilenei Sipoteanu care a pregatit special pentru intalnirea noastra un cantec pe versuri de Carmen Aldea Vlad, dar ne-a cantat si piese mai vechi din repertoriul sau plin de slagare iubite de noi toti.

A fost o intalnire pe care le-o datoram sponsorilor nostri, Catena, Triumph, Gliss, Taft, Syoss, Hotel Ibiss, Hotel Yaki.

Alaturi de noi, doi domni minunati au luat cuvantul, vorbind despre pretul iubirii din perspectiva lor inteleapta si romantica. Cel dintai, domnul Constantin Lambru, tatal prietenei noastre, scriitoarea si traducatoarea Angelica Lambru, iar cel de-al doilea, prietenul nostru drag, artistul talentat si luminat de frumusetea muzei sale, Doru Roman. Pe toti ne puteti  vedea in fotografiile frumoase ale celui de-al treilea barbat al intalnirii si cel dintai, intotdeauna, in inima mea: Paul Buciuta.

P.S. Pentru ca am plecat la drum la inceput de week-end, mi-au fost alaturi toti trei copiii, adoratii mei Ilona, Victor si Iza.

Fantomele din casele regilor

Am vazut-o pe Regina Ana, soata Regelui Mihai, povestind la emisiunea Profesionistii despre fantomele din castelele si conacele prin care familia regala s-a perindat de-a lungul timpului. Pe vremea cand fiicele ei erau mici, o fantoma draguta, o doamna imbracata in alb, statea foarte mult in odaia fiicei sale, Elena. Asa ca ei au mutat fetita in alta incapere, iar camera fantomei au sfintit-o si au lasat-o libera…

Regina Ana ii mai povesteste Eugeniei Voda cum, in Irlanda, cred, pleca singura la vanatoare de iepuri, pentru ca aveau nevoie de carne. Isi lua pusca si cainii si pornea chitita sa impuste vietatile fricoase si gustoase. Numai ca, intr-o zi, a plecat la vanatoare cu cei doi caini. Ii auzea gafaind in spatele ei, le auzea schelalaitul si mergea cu incredere, sigura ca e escortata de prietenii credinciosi. Numai ca, dupa ce a impuscat primul iepure intalnit, s-a intors catre caini si… Cainii nu erau. Speriati, ogarii nici nu iesisera din conac, asa ca i-a gasit, cuminti, asteptandu-si stapana plecata la vanatoare cu fantomele locului de-a dreapta si de-a stanga sa.

Si in Palatul Elisabeta, aici, la Bucuresti, e o fantoma. Regina Ana a vazut cu ochii ei o femeie necunoscuta urcand scarile si a intrebat pe toata lumea daca in casa e o noua angajata. Nu era. E doar o fantoma, o fantoma pasnica. Nu stie daca e cineva din familia regala sau din personal, dar, cu siguranta, fantoma unei femei bantuie Palatul Elisabeta.

Am urmarit-o cu gura cascata, recunosc. M-au socat nu doar povestile in sine, ci naturaletea, firescul pe care Majestatea Sa il are in glas, desi vorbeste despre lucruri care, in mod normal, unui om de rand i-ar face parul maciuca. Regina, insa, nu adauga povestilor sale nicio clipa vreo remarca ironica, vreo gluma, vreo tresarire sau vreo explicatie de genul “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”. Vorbeste despre fantome cum am vorbi noi despre vreme, despre serialele de la televizor, despre brazii de Craciun, despre crema antirid. Iar asta ma face s-o cred, o data in plus.

Nu numai ca nu ma incumet sa pun la indoiala cuvantul Sau de Majestate, dar in minte mi se naste automat gandul ca regii, exilati dintotdeauna si pentru totdeauna in castelele lor vanturate de vremuri, chiar nu se mai tem de fantome. In somptuoasele lor refugii vechi de sute de ani, in conacele lor imbibate de trecut, in destinele lor consemnate pas cu pas, istoria nu mai stie sa se rarefieze. Dintre sutele, miile de fiinte care au murit in casele pe care le locuiesc ei, poate ca asa e si firesc, sa mai intarzie cate una, doua, trei, inainte sa se inalte de tot la cer.

Noi, cei care locuim in apartamente cat niste dughene, in cascioare facute in anii din urma din ciment cumparat de la coltul strazii, suntem in afara oricarui pericol sa dam nas in nas cu stramosii. Noi, cei care traim de pe-o zi pe alta, cum au trait si parintii nostri, la fel de saraci ca ei si la fel de nestiutori de unde venim si incotro mergem, n-avem nicio sansa sa ne impiedicam de martorii eternitatii inca neasezate in matca. Noi nu avem decat fantomele fostelor iubiri, ale fostelor tradari si esecuri. Ele ne bantuie odaile somnului si gafaie in spatele nostru cand plecam, flamanzi, la vanatoare de sperante proaspete. Doar ca, dupa o vreme, precum regii cei neinfricati, vom invata si noi sa nu ne mai temem de ele. Iar daca ne va intreba cineva cum a fost, cand a fost, o sa putem povesti, zambind, fara sa adaugam, la niciun colt de fraza sau de gand… “stiu ca lucrurile astea pot parea nebunesti sau ciudate, dar…”