Am avut o zi groaznica…

Am avut cativa ani buni cand, inainte sa ma asez in pat si sa-mi trag sufletul, ma vaicaream macar putin despre ziua care dadea sa se incheie. Mi-am dat seama cat de des obisnuiam sa-mi plang de mila cand Ilona, abia intoarsa de la gradinita, s-a asezat pe marginea patului si, dandu-si pletele blonde peste umar, cu un gest care-l imita leit pe al meu, a zis, cu glasciorul ei fraged: “Oh, am avut o zi groaznica”… Si abia in glasul ei mi-am recunoscut ticul verbal si mi s-a facut rusine, si mi s-a facut parere de rau, si mi-am promis sa fiu mai atenta cu lucrurile pe care le spun si le traiesc in fata copiilor mei. Pentru ca ei retin totul, repeta totul. De la cuvinte si gesturi, pana la marile greseli ale vietii noastre.

Am revazut azi episodul acela din Anatomia lui Grey in care personajele mor, iubirile se destrama, copiii isi pierd parintii, iar parintii raman fara copii. Episodul in care Meredith si Alex raman blocati intr-o ambulanta, cu un bebelus bolnav in brate… In care sotul lui Teddy moare pe masa de operatie, in timp ce sotia lui opera o femeie cu inima facuta ferfenita dintr-o greseala a altui medic. In care Meredith si Derek sunt anuntati ca fetita iubita, Zola, nu le va mai fi incredintata… L-am revazut si am plans, cu recunostinta ca traiesc. Ca iubesc. Ca sunt mama.

Femeia-poligraf

Stiu intotdeauna cand sunt mintita, doar ca, din politete, cel mai adesea ma prefac ca nu stiu. In putinele ocazii, cele de viata si de moarte, in care simt nevoia sa lamuresc situatia si sa restabilesc in mod oficial adevarul, am de-a face cu lupte crancene, cu deznodari de tertipuri, cu proteste tunatoare. Cei care au mintit nu-si recunosc niciodata faptele cu usurinta. Obligatia marturisirii e o pedeapsa grea, in fata careia condamnatii adevarului se lupta, se zbat, se impotrivesc.

Am trait o vreme alaturi de un barbat care se calauzea dupa principiul ca o minciuna, o data spusa, nu trebuie recunoscuta in vecii vecilor, chiar si atunci cand evidentele o demasca. Avea si o poveste din istoria familiei sale ca argument si reper. Pe vremuri, cand el era doar un baietel nevinovat si asista la amantlacurile pline de mandrie ale mai marilor neamului, bunicul sau a fost prins in pat cu o alta femeie. Bunica a intrat in casa – era lumina aprinsa – si l-a vazut pe barbatul ei in pat, langa un trup de muiere. Numai ca bunicul a creat o busculada. A stins lumina si a impins-o pe bunica afara. Ea tipa, el urla. Ea intreba, iar el intreba si mai abitir. Intre timp, intrusa se facuse nevazuta, iesind pe o usa din spate, iar barbatul i-a aratat consoartei casa goala, lumina stinsa, si i-a repetat apoi, de un milion de ori intr-o viata de om, ca ei i s-a parut, el s-a speriat de reactia ei si ca n-a fost, de fapt, nimic, niciodata.

In ultimii ani de viata ai bunicii, nepotii, care stiau povestea adevarata marturisita cu orgoliu de bunicul prototip, o tachinau pe batranica intreband-o: cum a fost, mamaie, atunci cand ai zis ca l-ai prins pe tataie cu alta femeie? Iar ea raspundea, fastacita: nu stiu, maica, poate doar mi s-a nazarit, ca eu am intrat cu zgomot, el s-a speriat, mie mi s-a parut, dar pe urma am vazut… Partenerul meu mincinos apucase sa-mi spuna povestea, in perioada de inceput a relatiei noastre, cand orice istorie interesanta il aducea mai aproape de fascinatia mea. In perioada de sfarsit, cand tot ce spuseseram la inceput se intoarcea impotriva noastra, eu stiam deja ca el minte asa cum respira si ca, oricum, niciodata, nu va reveni asupra minciunilor elaborate deja. Si, intr-adevar, nu a facut-o niciodata.

Am dat apoi peste un alt barbat care mintea mult si des, dar, dupa un interval – niciodata prea scurt – isi recunostea minciunile, intelegand ca neadevarurile lui distrug, incet si iremediabil, temelia relatiei noastre. Fie ca ii puneam in fata dovezi, fie ca il somam, a mia oara, sa imi desluseasca un comportament absolut absurd si de neinteles daca era sa admitem ca plauzibila explicatia lui masluita, dupa cateva luni de la comiterea intentionata a unui neadevar, dupa cateva luni de proteste, de negatii, de acuzatii virulente indreptate asupra suspiciunii mele aduse in relatie din pricina traumelor anterioare si nu a faptelor lui, se incumeta sa imi spuna ca, totusi, a mintit. La finalul relatiei noastre, eu stiam deja ca intuitia mea nu ma insala. Ca atunci cand ma simt mintita sunt indreptatita sa il privesc cu ochi suspiciosi. Pentru ca el mintea mult, des si, candva, cand ar fi fost prea tarziu, ar fi recunoscut ce s-a intamplat cu adevarat, iar eu nu-l voi mai fi putut ierta nici pe jumatate.

Multa vreme m-am intrebat de ce mint oamenii. Raspunsurile s-au pravalit peste mine atat de dramatic, incat am ajuns sa ma tem sa duc demersul pana la capat si sa completez lista cu toate lamuririle. Stiu sigur de ce mint barbatii aflati intr-o relatie: intotdeauna pentru ca au un smen, o incurcatura, o mizerie sau o speranta legata de o alta femeie. Nu, nu mint ca sa mearga la biblioteca si nici ca sa iasa la bere cu baietii. Doar daca la biblioteca citesc cartile scrise de vecina lor scriitoare blonda, iar la bere cu baietii cauta alibiuri pentru urmatorul amantlac.

Stiu si ca atunci cand barbatii iti pun in carca apucatura lor de a fi mincinosi, invinovatindu-te de control prea vigilent, de fapt protesteaza ca nu te prefaci ca nu vezi, ca nu pricepi, ca le adulmeci fara sa le accepti inselatoria. Pentru ca ei poarta inca in gene pretentia de a fi lasati sa faca ce vor fara sa li se ceara socoteala, asa cum pretindeau, pe vremuri, barbatii care intretineau, salvau si duceau mai departe rostul si destinul familiei. Astazi revendicarea libertatii atat de necesare spiritului lor luptator nu mai are nimic de-a face cu supravietuirea. E doar revendicarea unui spatiu de manevra necinstita.

Ma apar de minciuna asa cum ma feresc de boala, de promiscuitate, de coruptie. Nu iubesc tradarea, iar pe tradatori nu-i urasc, ci doar ii parasesc. Sunt un detector de minciuni pe doua picioare in ciorapi de matase. Sunt femeia-poligraf ridicola si absurda. Trec prin viata cautand sa ating inimi de oameni curati, insa am mainile tot mai murdare si mai tremuratoare. Si doar inchisa intre cei patru pereti ai casei mele, doar ascunsa intre idealurile mele pastrate cu biciul, construiesc cate un soroc de speranta, cate un ragaz, absolut vremelnic, de adevar.

Cand apa nu-ti mai tine de sete

Traiesc ca toti ceilalti oameni si seman cu ei. Merg, cu pas hotarat, si randuiesc toate cele ale vietii cu gesturi precise, ca si cum acesta ar fi rostul meu pe pamant. Muncesc, clocotit si superb, si, dau adesea semne de intelepciune pe care cei din jur le admira. Spun adevarul si numai adevarul, ca si cum as purta mereu, lipita de degete, nu propria-mi amprenta, ci desenul liniilor unice pe care apasarea mea le-a inscris pe coperta cartii sfinte. Si, totusi, e ceva ce ramane mereu nerostit, neinteles. Ceva despre care n-am curaj sa vorbesc. Pentru ca ma tem sa nu fiu alungata. Pentru ca ma tem si atat.

Sunt un om ca toti oamenii. Ies cu prietenii mei si radem impreuna, dar rasul nu imi indestuleaza bucuria. Alunec, ostenita, in somn, dar somnul nu-mi aduce odihna. Faptuiesc, cu grija, tot ce-am scrijelit pe agenda cu o zi inainte, cu minutiozitate de ceasornic. Dar randuiala vietii mele nu-mi aduce multumire.

Ce se-ntampla atunci cand marul din care musti nu mai are aroma, cand zambetul pe care-l nasti nu mai aduce lumina, cand apa nu-ti mai tine de sete, cand vinul nu te mai imbata, cand dimineata nu te mai imbie, cand privirea din oglinda nu-ti mai spune nimic? Ce se-ntampla cu noi atunci cand, in spatele unei usi inchise, viata isi pierde gustul, cand gesturile capata frangeri de marioneta, cand, mergand pe strada, intoarcem capul sperand ca langa umar a rasarit dintr-o data, si va ramane pe veci acolo, unde-i este locul, cineva, altcineva, tu insuti, dar altfel, intr-un joc splendid in care eu sunt tu, tu esti eu, noi suntem noi? Noi, noi, cei mai frumosi si mai iubiti de pe pamant, pentru totdeauna, impreuna, noi. Ce se intampla?!!!

Adevarul pur si simplu

Am postat mai jos doua linkuri catre cele doua articole aparute in presa de astazi, pentru ca imi doresc sa fie citite de cat mai multa lume. Sunt inapta sa fac si alte comentarii. E ca un cosmar, in care ma zbat, prizoniera, de prea mult timp. Si am ajuns aici si pentru ca, foarte multa vreme, nu am luat lucrurile in serios. Mi-am zis mie insami si am linistit temerile celor dragi spunand, de prea multe ori, ca e un caz atat de limpede, atat de evident in favoarea mea, ca detin probe scrise si marturii atat de clare si fara echivoc, incat n-are sens sa ne contorsionam in cine stie ce strategii sofisticate. Ca sentinta e doar o chestiune de bun simt, ca orice fiinta prevazuta cu minima logica poate sa-si dea seama de partea cui este dreptatea. Am gresit, iar acum avocatii mei buni si destepti se zbat sa dreaga stricaciunile naivitatii mele.

Nu stiu ce se va intampla in continuare, dar ma incapatanez sa sper – naiv si nefiresc- in lucruri bune, in justitie nobila, in cuvant, in onoare. Consiliul Superior al Magistraturii s-a autosesizat astazi in legatura cu judecatoarea careia i-a fost incredintat cazului meu. Merg cu Dumnezeu inainte si asez pe coperta dosarului meu aberant inca o doza de speranta, o felie de suflet, o bucata din viata mea. Eu n-am mintit si nu mint. Eu sunt cine sunt, eu sunt ceea ce sunt, pentru ca am asezat mereu in formula scrisului meu si a vietii mele adevarul crud, insangerat, nemilos, splendid, salvator. Adevarul pur si simplu.