Sunt mamă și niciuna dintre fricile mamelor nu mi-e străină

Nu scriu astăzi despre 8 Martie, dar în serialul meu dedicat lumii lui Harry Potter s-a așezat, parcă de la sine, figura blândă, bună și aprigă deopotrivă a doamnei Weasley, ca mamă prin excelență, mamă cu normă întreagă, mamă care-și adoră și-și boscorodește cu patimă copiii, mamă care se teme și se luptă pentru viața lor. O mamă ca mine. Și o mamă ca voi, sunt sigură.

Molly Weasley are șapte copii. Șase băieți: Bill, Charlie, Percy, gemenii Fred și George, și Ron. Și o singură fată, pe Ginny. Un soț bun, Arthur, pe care-l sărută la plecare și la venire și pe care-l cicălește destul de des, dar o face cu duioșie. Îi îngrijește și-i răsfață pe toți, deși sunt mulți, însă știe cum să le ceară ajutorul la treburile casei, cu glas ferm, care nu poate fi refuzat. Curăță cartofii cu câte o mișcare abilă de baghetă și manevrează oalele din bucătărie tot cu ajutorul magiei, căci e o vrăjitoare excepțională, de-o inteligență cu totul aparte, pe care o folosește și în organizarea grea a casei, și în cele mai grele bătălii la care participă, umăr lângă umăr cu cei mai bine pregătiți aurori. Iar în lupte, întotdeauna, își doboară adversarii.

Gestionează cu seninătate și abilitate starea materială modestă a familiei, făcându-i pe copii să nu simtă lipsurile… Iar în jurul ei se adună mereu cu toții, ca în jurul focului. Cu Harry Potter, prietenul cel mai bun al fiului ei cel mic, Ron, e ocrotitoare și câteodată părtinitoare, căci pe Harry îl ferește de cearta pe care, însă, copiilor ei le-o aplică ori de câte ori e nevoie. Și câteodată și când nu e nevoie, fiindcă mamele inimoase greșesc și ele, din când în când.

Da, recunosc, o descriu cu înțelegere și cu blândețe, pentru că mi se pare că seamănă cu mine. Sau, mai exact, eu mă regăsesc în ea. În felul ei de-a fi mămoasă, curajoasă, generoasă. În graba ei de fiecare zi care o face să nu fie neapărat genul ăla de mamă dichisită și preocupată de cum arată – iar Draco Malfoy, inamicul pus pe fapte și mai ales vorbe rele împotriva clanului Weasley, nu pierde ocazia să facă din ăsta un subiect nou între multele lui obrăznicii adresate lui Ron -, în puterea ei de a ierta și mai ales în slăbiciunea ei de a se teme, atât de tare, pentru cei iubiți.

Înainte ca gemenii Fred și George să plece, împreună cu tatăl, cu frații și cu prietenii lor Harry și Hermione, la campionatul mondial de quidditch, pe ei doi i-a certat rău, pentru rezultatele lor proaste la școală și pentru lipsa de ambiție academică. S-au despărțit certați, și ea a rămas acasă privindu-i pe toți cu drag și doar pe ei, pe gemeni, îmbufnată. Numai că acolo, la campionat, s-au întâmplat lucruri îngrozitoare, semnul lui Voldemort s-a arătat pe cer și vrăjitorii s-au călcat în picioare, corturile au fost arse, iar mortivorii, slujitorii răului, cu măști pe față, au început să atace în stânga și-n dreapta. Doar printr-o minune grupul Weasley a scăpat fără răni, dar Molly i-a știut, tot timpul, în pericol de moarte și i-a așteptat înnebunită, îngrijorată, plângând. De altfel, în casa Weasley există o pendulă cu totul aparte, care nu arată timpul, ci locurile unde se află membrii familiei. Limbile ceasului se învârt nu între cifre, ci între destinații, căci pe cadran sunt gravate locurile în care se pot afla cei iubiți: acasă sau la școală, pe drum sau la serviciu, în oraș sau în străinătate, iar în locul în care pe ceasurile noastre se află, în mod obișnuit, ora 12, pe ceasul Weasley scrie În pericol de moarte. Acolo trebuie să fi stat limbile ceasului cât timp familia a fost la campionat…

Când au ajuns, în sfârșit, teferi, acasă, s-a repezit înainte de toate la Fred și George și i-a îmbrățișat plângând și spunându-le printre suspine: Ultimul lucru pe care l-ați auzit de la mine înainte de plecare a fost că n-o să fiți în stare să vă luați examenele! Dacă vi se întâmpla ceva și ăsta rămânea cel de pe urmă lucru pe care vi l-am spus?!

Într-o etapă mai avansată a poveștii, când Voldemort deja prelua puterea asupra lumii, iar ei, cei ce i se împotriveau, se retrăseseră într-o casă conspirativă pentru a se pregăti, într-unul dintre dulapuri au dat peste un boggart, o entitate care ia forma celor mai mari frici ale celui ce îi stă în față. V-am mai povestit despre boggart în articolul Să râdem de fricile noastre, sfătuindu-vă să le învingem râzând de ele și ridiculizându-le. Așa cum se înving boggarții. Cu vraja Ridiculus, luate în derâdere, fricile se spulberă, iar forma îngrozitoare se disipează în neant. Numai că atunci când a dat peste dulapul cu boggartul, Molly Weasley, cea mai experimentată vrăjitoare din echipa magică, s-a prăbușit, plângând în hohote, iar mâna ei a tremurat pe baghetă când boggartul s-a preschimbat, pe rând, în soțul ei mort, în copiii ei uciși unul câte unul, în Harry Potter omorât și el de forțele răului. Ri-dihi-cu-luhus… încerca Molly să își spună vraja printre hohote nestăvilite, iar boggartul nu se lăsa alungat de o așa incantație neconvingătoare și derula, sub ochii ei înnebuniți de durere, morțile tuturor celor adorați. A fost nevoie să vină Lupin și s-o salveze din cursa fricilor întrupate sub ochii ei care nu mai știau să vadă ridicolul unei bâzdâgănii rele ieșite din dulap, ci erau doar ochi de mamă care iubește prea mult.

Și eu mă tem, în neștire, pentru copiii mei. Dacă aș avea o pendulă magică, probabil că și la mine în loc de ora 12 ar fi scris În pericol de moarte– cea mai rea teamă a mea. Când Ilona a plecat prima oară singură cu avionul – în urmă cu câțiva ani – am stat în genunchi în fața icoanei până a ajuns la destinație, de parcă doar rugăciunea și dragostea mea ar fi ținut avionul în aer. De câte ori copiii lipsesc mai mult de acasă mă perpelesc de grijă și-i rog să-mi dea sms-uri din jumate în jumate de oră, ca să nu-i sun eu. Și nu există seară în care să adorm fără să mă rog, înainte de orice, pentru viața lor, și apoi pentru alte lucruri mai mărunte, cum ar fi norocul, iubirea sau reușitele școlare. Și chiar dacă știu că sunt, la rându-mi, o vrăjitoare de toată isprava, și că îi voi proteja atât cât îmi va sta în puterile mele care nu-s de colea, ci pot deveni, la o adică, supraomenești, mă prăbușesc, uneori, în hohote de plâns, știind că soarta copiilor mei nu depinde, totuși, de mine.

Da, știu că, în general, fricile pot fi învinse râzând. Dar parcă nu și fricile de mamă.

E o lume urâtă și rea în afara sufletelor noastre. E plină de fiare pe două picioare care n-au colți, ci cuvinte șfichiuitoare. De pericole care pândesc după colțurile inimilor împietrite și rele. De nedreptăți care sunt gata să-și tatueze prejudecățile hidoase pe sufletele curate ale copiilor noștri. De neorânduieli ale celor care fac treabă de mântuială. De corupție. De imoralitate. Nu se poate să ne prefacem că nu știm asta. Și atunci, când din dulapul nostru de mamă mai iese câte-un boggart, ne prăbușim în hohote de plâns și uităm, pentru o vreme, că noi avem puterea de a aduce, prin dragostea noastră, lumina pe pământ. Dar după aceea ne ridicăm, ne ștergem lacrimile și mergem mai departe, știind că, dacă vrem, ținem avioanele în aer cu puterea rugăciunii și nedreptățile departe cu gesturile noastre de mare curaj și de mare iubire. Până la urmă, nu asta înseamnă să fii mamă?