„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Sidonia, oglinda noastră

de

Există, într-adevăr, o nemurire pe care ne-o putem construi singuri, lăsând ceva durabil în urmă. În gândurile despre noi ale celor cărora le-am schimbat viața în bine; în felul în care ne citesc urmașii cuvintele scrise în cărți sau jurnale, recompunând emoții și trăiri atemporale dintre rânduri; în operele noastre de artă; în faptele noastre bune; în dragostea copiilor, a nepoților, a prietenilor care nu ne uită.

M-a impresionat povestea scriitoarei și jurnalistei Sidonia Drăgușanu în primul rând aflând despre dorința vie a nepoților de a o reda literaturii române care, nu se știe cum, a uitat-o. Se mai întâmplă fiindcă, să fim serioși, trăim într-o țară care ba își alungă, ba își omite talentele, iar selecția se face mereu și pe alte criterii decât cele care par la îndemâna recunoștinței. De aceea, deși plecați să viețuiască în alte țări mai civilizate, nepoții au decis să-și asume ei sarcina reeditării operei sale, pentru a o readuce pe Sidonia Drăgușanu în atenția, în librăriile și în sufletele românilor.

Așa am ajuns s-o citesc pe talentata scriitoare interbelică și jurnalistă postbelică și să mă alătur cetei uimite care-i descoperă frumusețea scrisului, povestea tulburătoare de viață însetată de iubire și mai ales să mă pierd în cărțile ei, romane de dragoste precum cele care mi-au legănat primele vise romantice, în adolescență și în tinerețe. Și, mai ales, am ajuns să descopăr, așa cum fiecare dintre cititorii tuturor cărților care contează descoperă asemănări, cât de mult semăn cu Sidonia, sau cu Dudu, cu Aurora Serafim ori Mihaela, câteva dintre personajele sale care s-au căutat în gesturile unor iubiri fără viitor, dar pline de speranță, în prietenii minunate sau trădate, în relații care le-au luat pe sus din propria viață sau în amoruri concurențiale, în care partenerii se invidiază mai mult decât se iubesc.

Am citit „Într-o gară mică”, romanul ei de debut care a și câștigat un premiu literar, și sunt convinsă că e o fermecătoare carte pentru adolescenți. M-am lăsat furată de ritmul alert al nuvelelor din „Doamna cu ochelari negri”. Dar cartea pe care am așezat-o pe noptieră, s-o am la îndemână și pentru viitoarele pofte de recitire este „Jurnalul Aurorei Serafim” care, sub pretextul paginilor fără ascunzișuri ale unui jurnal ținut de personajul principal, educatoarea Aurora Serafim, e dureros de vie și de capabilă să te oglindească…

  • Îmi cântă inima. E un cântec nou pe care nu l-am mai auzit niciodată. N-are exuberanța, nici stridența veseliei. Nu e un chiot. E un cântec grav. Cred că se cheamă fericire.
  • Era tăcut ca și Horia, ca și mine, dar fiecare cu un alt sunet intim al tăcerii lui.
  • „Ascultă, tată, toate mamele mor? ” Am răspuns destul de încurcat: Unele mor, altele nu… „Mama noastră a fost unele sau altele?”
  • Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu poate fi decât o aventură – de scurtă durată, atunci când se isprăvește la timp, de lungă durată, atunci când doi oameni se încăpățânează să ruginească împreună.
  • Mi-e dor să stau de vorbă pe-ndelete cu mine. Îmi este necesar să-mi povestesc și să-mi repovestesc. Mă tem de sunetul sec – de mai târziu – al ecoului pe care mi-l va întoarce memoria, când îi voi cere să reproducă credincios tonul răsunetului pe care l-au avut în mine anumite impresii și sentimente trăite, precum și gustul lor adevărat, nealterat de trecerea vremii.

Sunt doar câteva rânduri din carte care m-au făcut să mă opresc în loc și să spun, cu mâna pe inimă, două lucruri: 1. că merită să țin un jurnal și 2. că îmi doresc ca Sidonia Drăgușanu să-și recâștige locul în literatura română, alături de bărbatul pe care l-a iubit, Miron Radu Paraschivescu și alături de alte nume de scriitori la fel de talentați. Și doar într-o paranteză a mărturisirii îndrăznesc să așez gândul onest și necuviincios că dacă, poate, peste zeci de ani, când eu mă voi fi stins departe, peste mări și țări, la umbra altei literaturi și în lumina altei limbi decât în care trăiesc și visez astăzi, se va găsi cineva care să adune citate din cărțile mele și să-mi revendice locul în literatura noastră nu tocmai primitoare, va fi ca un ecou peste ani al strigătului meu de admirație de azi – căci sunetul vibrează la infinit, așa cum dragostea și admirația schimbă lumea.

Citiți despre Sidonia, „scriitoarea care a dat iubirii chip de femeie”, citiți-o pe ea, pe Sidonia Drăgușanu, comandați-i cărțile, urmăriți-i paginile de pe rețelele sociale, pe Facebook și pe Instagram, create și susținute cu atâta atenție și iubire și, dacă aveți timp, urmăriți și emisiunea mea de la Canal 33 în care am vorbit, cu talentata mea colegă de breaslă Dollores Benezic, despre Sidonia și fascinantele jurnale ale iubirii ei!

P.S. Inspirată de coperta cărții, fetița mea cea mică, Iza, a redesenat portretul Aurorei Serafim. M-a înduioșat și am simțit gestul ei ca pe încă o dovadă că Sidonia Drăgușanu și cărțile ei ajung la sufletele curate și alese.

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title