fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Să ai dreptate sau să fii fericit…

de

Facem greşeli de neiertat numai pentru că aşezăm orgoliul înainte de orice alte raţiuni. Vrem cu orice preţ să ne spălăm ruşinea în ochii celorlalţi şi acţionăm din impuls, din nebunie, din vanitate.

Dacă aş putea să dau timpul înapoi, ştiu sigur că aş şterge cu buretele întâmplări în care am lăsat mândria să-mi distrugă orice şansă la împăcare, la iertare, la revenire într-o relaţie de prietenie sau chiar de dragoste. Am crezut ani şi ani la rândul că are vreo însemnătate dacă mi s-a dat dreptate sau nu, şi mi s-a părut o soluţie bună să declar că n-am să iert niciodată ofensele primite. Şi, într-adevăr, să nici nu le iert, nepermis de mult timp.

În biografia mea neromanțată există relaţii de prietenie care s-au terminat brusc şi definitiv şi în care nu am mai revenit, oricât de dor mi-ar fi fost de persoana cu care împărţisem, mult timp, şi binele şi răul. În istoria mea veritabilă există greşeli pe care le-am făcut faţă de oameni cărora le datoram poate prea mult, şi-mi era greu să îndur povara recunoştinţei, dar şi faţă de oameni prea simpli și prea neasemenea mie ca să mă poată înţelege cu adevărat. Dar la nivelul cărora nu am fost în stare să mă cobor. Cel mai grav este că, pe măsură ce trec anii, oamenii cărora am vrea să le cerem iertare se îndepărtează atât de mult, încât devin inaccesibili. Unii ajung să trăiască altcumva, altundeva, alţii îşi schimbă radical destinul şi nu mai dau doi bani pe cererea noastră de împăcare, alţii pleacă de tot dintre noi şi ne lasă să trăim pentru totdeauna cu regretul că le-am greşit şi nu se mai poate face nimic.

Acum știu că poți alege între a avea dreptate și a fi fericită și aleg, aproape întotdeauna (încă mai lucrez la asta), cea din urmă variantă. Nu am ajuns încă să înţeleg dictonul creştin conform căruia ar trebui să întorci şi obrazul celălalt atunci când cineva te loveşte. Dar cred că sunt și aici pe calea cea bună pentru că, de la o vreme încoace, m-am învăţat ca, atunci când primesc o palmă, să nu mai simt nevoia să dau şi eu două. Nu mai las orgoliul să ia întotdeauna decizii pentru mine şi încerc să recunosc că am greşit atunci când înţeleg că nu am făcut ce trebuia. Sigur că mai e cale lungă până la adevărata, profunda, nobila umilinţă. Dar eu ştiu că vreau să învăţ, şi că mă străduiesc să fiu mai bună în fiecare zi.

Până atunci, nădăjduiesc că, într-o zi, voi ajunge să înţeleg cu adevărat cum e să trăieşti eliberat de ambiţii, neîmpovărat de vanităţi.

P.S. Am văzut-o, de curând, pe Oana Pellea în Efectul razelor gamma asupra crăițelor, jucând o partitură splendidă, grea, tulburătoare, dăruindu-și sufletul întreg pentru câteva ore, într-o sală cu nici 200 de locuri. Am gândit atunci, cu trufia prostească adunată în anii greșelilor și căutărilor mele, că dacă cineva mi-ar cere să scriu încontinuu câteva ore pentru doar 200 de oameni, aș refuza. Mi s-ar părea prea puțini, de fapt, prea puțin, pentru atâtea ambiții adunate în mine. Sunt, totuși, recunoscătoare că am înțeles, privind-o pe Oana, că artiștii autentici, dureros de mari și de dăruiți artei lor, sunt generoși și umili. Și cred că nici nu știu să numere.

 

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Scumpă mea Alice, dreptate si fericire trebuie sa ai tu pentru tine. Cum încearcă ceilalți sa te facă sa te simți nu e problema ta, cum ii lași tu – da. Dar asta vine cu vremea, cu maturitatea, cu înțelepciunea după ce deja ai avut de încasat câteva poate pe nedrept.
    Azi ești in Iasi si ma bucur nespus. Am văzut ca ai fost cu copiii la Palas si probabil ca ai avut ocazia sa vezi copiii minunați de la Gimnis, The Iron Cross. Nu știu daca si cei de la Overflow sau ANCAAR au fost acolo dar ți-as fi recunoscătoare a intr-o zi ii vei intâlni. Copiii de la Gimnis, The Iron Cross si Overflow sunt extrem de talentați si foarte muncitori iar cei de la ANCAAR sunt Marea Dragoste a unor părinți care primesc palme de la cei care ar trebui sa-i ajute, sa-i educe, sa-i respecte. Ei intorc mereu si celălalt obraz si răbda, lupta, cu speranța ca poate cineva vreodată le va da si copiilor lor dreptul la demnitate, dragoste si respect.

    PS. Te-ai gândit vreodată sa scrii o piesa de teatru sau un scenariu pentru un film? Poate o comedie romantica împreuna cu Simona.

    Daniela 14 mai 2016 18:54 Răspunde
    • Dana mea draga, nu m-am intalnit cu copiii de la Gimnic la Iasi, am calatorit doar noptile, am ajuns sambata dimineata la ora 4 la Iasi si apoi la 4 dimineata la Bucuresti, luni, adica azi, iar acolo am avut muuulte de facut- dar nu spun ce si cate, ca sa nu tradez viitoarele subiecte de revista. Sper sa ajung si in vacanta, ca sa am putin mai mult ragaz pentru toate cate le am de facut in afara de munca de acolo – inclusiv sa ma intalnesc cu o alta Dana miraculoasa, cea care are prajiturici-le de dorul carora salivez de multa vreme.
      M-am gandit la multe cate as mai avea de scris, dar, deocamdata, ma rog sa fac fata la cele care sunt de facut si sa rezist cat de cat onorabil.

      Alice Năstase Buciuta 16 mai 2016 21:50 Răspunde
  • Pingback: Să ai dreptate sau să fii feicit? – Femei de 10

  • Felicitări!! Minunat ai expus! Finalul mi-a ajuns direct în suflet, parcă l-ai scris pentru mine. Mulțumesc cu recunoștință :*

    Adina 1 august 2019 22:13 Răspunde
  • Draga mea, fiecare dintre joi este o împletire de pisc și de abis, de sublim și de ridicol !!!… Greșim mereu, important este sa învingem în lupta cu sinele orice tendința de a răspunde la rău cu bine și bucuria, satisfacția este uriașă 💜

    Carmen Aurelia Radulescu 2 august 2019 3:03 Răspunde
    • Carmen, mi se pare fascinant cum ajungem cu totii la aceleasi raspunsuri, indiferent pe ce cale am pornit si pe unde ocoleste drumul nostru!

      Alice Năstase Buciuta 2 august 2019 13:06 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title