„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Opera și revelațiile de parenting

de

Iubesc Opera, iubesc cu patimă Opera, și-n spațiul ei sfânt îmi trăiesc de multe ori epifaniile care îmi schimbă viața. Nu doar pe cele legate de felul în care arta dirijatului redă, micșorează sau sporește splendoarea lucrării, nu doar pe cele legate de faptul că frumusețea interpretării soliștilor le preschimbă în roluri principale chiar și pe cele considerate secundare, nu doar pe acelea care constată, iar și iar, că, dincolo de talent, sufletul artiștilor își arată frumusețea, urâțenia, sfiala sau măreția pe scenă ori pe cele legate de măreția și armonia lumii în care trăim. Ci pur și simplu, pe fundalul muzicii splendide, așezate în portative de compozitori inspirați de divinitate, adevărurile căutate îndelung se nasc cu ușurință.

Am ascultat vineri Tripticul lui Puccini, la Opera Națională București, operă în concert interpretată sub bagheta vrăjită a lui Tiberiu Soare, care a pus fiecare nuanță a partiturilor în valoare cu o mare, mare finețe. Am plâns de frumusețe mai ales la Il Tabarro, impresionată de povestea sfâșietoare, de harul neasemuit al soliștilor, de felul în care nu doar vocile, ci și emoțiile marilor, extraordinarilor artiști Bianca Mărgean și Adrian Mărcan s-au împletit într-o poveste de iubire pierdută. Am scris despre asta câteva lucruri care să însoțească cele câteva fotografii făcute de Paul, pe site-ul nostru. Dar aici, pe blogul mărturisirilor mele, aș vrea să vă spun că am avut pentru prima dată senzația că înțeleg de unde ni se trag, de generații, copilăriile nefericite, trăite în umbra unor părinți care nu aveau curajul și nu știau să ne iubească, iar, atunci când o făceau, o făceau cu sfert de măsură și întreg de sfială. „Copilul se sărută doar în somn”. „Copiii nu se țin în brațe, că se obrăznicesc”. „Eu te-am făcut, eu te omor”, „Las’ că facem altul…” sunt doar câteva rămășițe de durere al căror ecou ne face și azi să ne înfiorăm. Dar am înțeles acolo, la operă, că tot atâtea generații câte au fost cele de copii neiubiți cum se cuvine au fost și cele ale părinților îngenuncheați de durerea pierderii, cu mare ușurință, a pruncilor lor, care mureau pe capete în primii ani de viață, răpuși de boli, de frig, de sărăcie, de lipsa ajutorului medical.

Dincolo de emoția muzicii, dincolo de splendoarea cântului lui Adrian Mărcan, am plâns la aria lui Michelle care îi reamintea Giorgettei cât de fericiți erau când copilul lor trăia și el îi cuprindea pe amândoi, blonde lumini ale iubirii, sub mantaua lui ocrotitoare. Am lăcrimat și de durerea măicuței din Suor Angelica, la aflarea veștii că băiețelul ei a fost răpus de boală. Și am evadat doar cât pentru un gând din lumea muzicii pentru a înțelege că oamenii erau atât de pregătiți să își piardă copiii, ființe plăpânde, ușor de răpus într-o lume prea crudă, încât nu mai aveau curajul să-i iubească cu adevărat pe cei care supraviețuiau și ajungeau să crească lângă ei.

E încă un motiv să ne simțim recunoscători pentru timpurile pe care le trăim. Cu toate convulsiile politice, cu toate crizele, economice și emoționale, cu toate nedreptățile împotriva cărora, însă, avem dreptul să ne ridicăm, trăim, totuși, în cea mai bună dintre erele civilizației noastre.

Neiubirea vine, de fapt, din teamă. Iar faptul că noi trăim într-o eră în care șansa și dreptul la vindecare și autovindecare, la speranță și la credință ne-a restituit dreptul să iubim cu adevărat. Să fim părinți buni, copii generoși, soți îndrăgostiți, luminați în toate aceste ipostaze de șansa unor iubiri pe care să le privim ca pe niște daruri eterne, nu ca pe întâmpări vremelnice, ascunse, cu vană tandrețe, sub fluturarea vreunei mantale.

 

 

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title