„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Lacrima lui Armin van Buuren

de

Pe vremuri, fiind jurnalistă, festivaluri cutreieram. Trimiteam faxuri de acreditare şi, într- un mod complet neeminescian, mă culcam ades nu lângă izvor, ci lângă uşa câte unui sponsor, fiindcă ziarul la care lucram la sfârşitul secolului trecut nu ne deconta deplasările, doar ne îngăduia să implorăm pe cineva să ne plătească drumul şi diurna în schimbul promisiunii că-i vom scrie numele, cu font sfrijit, undeva, la sfârşitul articolului şi-al relatărilor despre festivităţile de premiere.

 Am fost la Mamaia şi la Amara, la Sinaia şi la Mizil. Oriunde aş fi ajuns, ritualul era acelaşi: mă instalam în sala de repetiţii şi stăteam acolo de dimineaţă şi până la ultima bătaie din palme sau din culise. La început, nu aveam nici măcar telefon mobil, ci doar, când ne modernizaserăm niţel, căpătasem un pager, dar nu primeam pe el nici un mesaj folositor, doar îi purtam de grijă să nu mi-l fure cineva. Deci, dacă nu vedeam cu ochii mei ce s-a petrecut, nu aflam decât a doua zi, în ziarul concurenţei, iar şeful mă suna la hotelul sordid la care stăteam, să mă ocărască şi să-mi spună că s-a terminat cu cariera mea şi, pentru început, ca să mă antrenez pentru iminentul şomaj, îmi taie un sfert din salariu, iar următoarele două sute de editoriale mi le va publica tot nesemnate.

După ce-mi trântea telefonul în nas, plângeam cu sughiţuri şi-mi promiteam că voi bea mai puţină apă, ca să nu mai ies atât de des la toaletă şi să ratez taman momentul în care Hienă de la Animal X a sughiţat.

Mi-am petrecut ultimele zile la festivalul UNTOLD de la Cluj, uluită de grandoarea show-urilor, stând la biroul de presă printre jurnalişti tineri, care şi-au început cariera scriind pe laptop scump, veşnic conectaţi la tot ce se întâmplă în lume prin telefoanele lor sofisticate şi moderne. Am stat de vorbă de la egal la egal cu mari artişti ai lumii şi m-am minunat, smerită, recunoscătoare, că am ajuns să trăiesc şi astfel de vremuri.
Am strigat numele României împreună cu sute de mii de oameni, fericiţi, cu toţii, că ne aflăm la Cluj, iubindu- ne ţara şi adorând lacrima lui Armin van Buuren care, după un show răvăşitor de frumos, n-a ştiut cum să ne mulţumească mai din suflet pentru ceea ce şi noi, spectatori generoşi, i-am dăruit. Iar când cerul s-a aprins de artificii după spectacolul lui David Guetta, m-am bucurat că n-am ratat nici un moment “untold”, nici o emoţie. Şi nu de frica vreunui şef scârbos, ci de gloria unei clipe atât de rare, atât de preţioase, în care, la capătul unei poveşti nespuse, eşti mândru că eşti român şi onorat că, fiind jurnalist, ţi s-a dat dreptul să consemnezi şi să te minunezi…

 

Citește și Inima mea a rămas la UNTOLD – pe Jurnalul Ilonei.

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title