„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Jocul de-a plecarea

de

Într-o fostă, aproape uitată iubire de-a mea, obişnuiam ca atunci când mă supăram să îmi iau perna şi să declar că dorm pe canapea. Îmi plăcea jocul fermecător de după aceea, freamătul din minutele când îl aşteptam să vină să mă ia înapoi în patul dragostei noastre, împăcarea noastră dulce, în care eu eram cea răsfăţată, pentru că, nu-i aşa?, trebuia să fiu îmbunată cu orice chip. Dar jocul de-a supărarea s-a repetat de câteva ori, până într-o seară în care el nu a mai venit după mine. Iar după aceea, până când ne-am despărţit de tot,  nu am mai plecat niciodată din pat, oricât de supărată aş fi fost.

Într-o altă relaţie îmi strângeam bagajele şi ieşeam pe poartă, ştiind că el va veni şi va plânge sub balconul meu, ca să mă aducă înapoi. Asta până când, într-o zi, el a venit sub balcon nu ca să mă strige de dor, ci să mă roage să-i arunc cheile, fiindcă îi trebuie, poate le dă altcuiva… Are rost să spun că nu i le-am dat, ci am cătat pretext de vorbă, de împăcare şi, până la urmă, m-am întors înapoi? Şi, desigur, până când ne-am despărţit de tot – fiindcă asemenea relaţii otrăvite nu sunt decât amoruri pe termen scurt – nu am mai ameninţat niciodată cu plecarea.

În ultimii mei ani de concubinaj profesional, am ameninţat de câteva ori cu demisia, ştiind că mi se vor aşterne la picioare covoare de flori şi de negaţii. Am fost chemată înapoi, felicitată pentru succese, iar problemele care îmi otrăviseră liniştea profesională au fost şterse de pe faţa trustului. În zilele noastre, însă, demisiile sunt aprobate pe capete, fără să te mai întrebe nimeni ce necaz te apasă. Vrei să pleci? Mulţumim pentru colaborare! – li se spune, în jurul meu, unor oameni alături de care am lucrat cot la cot, inimă la inimă. Iar eu, deşi ştiu că mai devreme sau mai târziu voi pleca, pentru că acolo se ajunge oricum în iubirile cu prea multe plecări şi reveniri, nu am curaj să-mi iau perna, să plec să dorm pe canapea şi să las şi cheile înainte de plecare. Pentru că e frig pe canapea. Şi pentru că încă iubesc casa visurilor şi izbânzilor mele, înălţată cu atâta trudă. Şi pentru că trebuie să ai inima pregătită pentru gestul de mare curaj care e despărţirea. Altfel, ştiu deja, e insuportabil de greu după ce rămâi singur…

Tag-uri:
· · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • În timpul meu de relas,aștept cu nerăbdare postarile din fiecare zi,ca și azi.
    Nu am trăit experiența jocului de-a plecarea,decât o singura dată, în anii facultății,cand am sperat că am să mă pot întoarce la el,dar..
    am uitat iubirea de-o vară, de-o toamnă, de-o iarnă ,iubirea cu foc și scântei, fiindcă eram poate prea mândra,prea dornică să -mi arate că eu sunt totul,dar n -a fost așa și atunci am spus:pa! Stiu c-a suferit, credea că am să mai iert..Am înțeles că nu el era alesul!A-nteles și el atunci când a aflat că m-am căsătorit și n-am regretat nici un minut. Da,ai dreptate ,singurătatea doare,e rece….Să nu fim niciodată singuri!

    Adriana 11 octombrie 2017 12:12 PM Răspunde
    • Adriana, sa nu fim singuri, sa iubim, sa ne lasam iubiti… Si sa ne sustinem unii pe altii in stradania noastra de a face lumea mai frumoas si mai buna! Te imbratisez si iti multumesc!

      Alice Năstase Buciuta 11 octombrie 2017 1:33 PM Răspunde
  • Frica de singuratate e cea care justifica toate renuntarile, umilintele si, in cele din urma, durerile sufletesti datorate unor incercari de relatii ce se vor reusite si pentru cat mai mult timp, daca nu definitive.
    Cu toate am facut-o si, nu ma indoiesc, o vom face si de acum inainte.
    Iar cine se crede invincibil in acest sens sa dea primul cu piatra. Eu ma voi aseza dupa un parapet.

    Luminita 11 octombrie 2017 5:50 PM Răspunde
    • Luminita mea draga, cu siguranta nimeni nu se crede invincibil, dar cu siguranta toti ne-am dori sa devenim invincibil. Este frica de singuratate la mijloc, dar mai sunt si alte motive, la fel de greu de explicat sau indurat, alte frici, alte lasitati, alte dorinte de a ne proteja, alte instincte de aparare… Suntem niste mecanisme ciudate si nici noi nu ne cunoastem indeajuns. Ideal este sa nu ajungem aici niciodata. Sa ne asezam langa parteneri buni, alaturi de care sa invatam gustul vesniciei.

      Alice Năstase Buciuta 12 octombrie 2017 9:33 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title