fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Iubirea, marele curaj

de

Este una dintre replicile des întâlnite în filme: „Nu mai am curaj să iubesc”. Şi este unul dintre adevărurile care se regăsesc în istoria fiecăruia dintre noi. La un moment dat, toţi am lăsat să treacă pe lângă noi adierea unei iubiri, pentru că nu am avut curaj s-o urmăm, s-o trăim.

Când suntem singuri şi oropsiţi de rutină, gândul că vom iubi din nou este lumina după care tânjim. Când, însă, ne-am aşezat într-un destin stabil, când rosturile ni s-au rânduit, când zvâcnetele inimii s-au preschimbat în ticăit domol, odihnitor, o nouă iubire poate apărea ca o ameninţare. Când eşti căsătorit, chiar dacă dragostea ta s-a domolit şi nu îţi mai aduce atâta entuziasm ca în primii ani, o iubire proaspătă nu e aproape niciodată prilej de bucurie. Ştim cu toţii că nu ne-am putea îndrăgosti de altcineva dacă dragostea pentru partenerul nostru ne-ar umple inima şi ne-ar face fericiţi. E limpede că niciodată o iubire nu se aşază peste alta, ci vine să umple un gol, dintr-o inimă care nu-şi mai poate găsi împlinirea rotundă. Şi, totuşi, o dragoste nouă înseamnă nelinişte. Înseamnă vinovăţie. Înseamnă suferinţă. E un curaj să-i dăm curs sau e mai înţelept s-o lăsăm să treacă? La fel, când iubirea întâlnită ni se arată fără sorţi de izbândă, când ştim dintru început că nu vom putea rămâne împreună pentru totdeauna, e un curaj să vrem să ne trăim povestea până la final, chiar dacă e limpede că finalul nu va fi nici fericit şi nici îndepărtat? Pot exista mari iubiri și fără viitor? Sau decizia înţeleaptă ar fi aceea de a ne înfrâna zborul inimii?

Indiferent de deciziile noastre, eu cred că, pentru fiecare dintre noi, iubirea e un gest de mare curaj. Numai că suntem diferiţi. Unii sunt gata să ducă mari războaie. Alţii se tem şi în vremuri de pace…

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title