fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Femei care iubesc prea mult, bărbați ce nu iubesc deloc

de

De câte ori ajung cu prietenele mele la ceasul destăinuirilor, ajung să mă întreb de ce, Doamne, ne tot îndrăgostim în neştire de bărbaţi nepotriviţi? Istoria mea sentimentală, la fel ca a majorităţii prietenelor mele, e un şir de amoruri incongruente, în care se făcea ori că eu iubesc ca disperata un individ care nu dă doi gologani pe mine, ori că mă iubeşte un personaj care pentru mine nu înseamnă nimic.

Într-un lanţ de impulsuri păguboase, am fost mereu atrasă – dar „atrasă” e un cuvânt prea frivol pentru căderile mele profunde în aşteptare şi-n dragoste – de bărbaţi care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de veşnicie. Am vrut să schimb laşi şi curvari în soţi buni şi fideli. Am vrut să multiplic, preschimbându-i în tați şi dăruindu-le astfel eternitatea, indivizi care trăiau de pe azi pe mâine şi orice proiect care depăşea săptămâna îi dezechilibra şi-i făcea să fugă mâncând pământul. Şi m-am minţit că pot iubi câte un idiot care apărea într-un moment vibrant al singurătăţii mele, convinsă fiind că îmi va fi mai bine dacă mă aşez în posesia cuiva, decât dacă rătăcesc la infinit, singură pe pământ.

M-am îndrăgostit de bărbaţi care mi-au scris, fără să-i cunosc. Am gustat dulcea speranţă şi scârboasa dezamăgire a amorurilor de pe internet, în care la capătul celălalt al iluziilor mele găseam ori un bărbat însurat bocnă, ori unul nehotărât pe vecie, ori un ratat care se prefăcea a fi artist. Ba chiar, la un moment dat, m-am îndrăgostit de un bărbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atât de absurd, încât mai am nevoie de câţiva ani în plus ca să îi găsesc o introducere şi-o încheiere care s-o facă aproape credibilă, căci viața continuă să smintească în bătaie filmul. Am trăit câte trei zile de iubire fericită, după care obiect-subiectul sentimentelor mele şi-a luat toate promisiunile înapoi şi, brusc, a început să se poarte oribil. M-am îndrăgostit de câte un bărbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – aşa că nu ne-am putut apropia niciodată unul de celălalt. Fără ca asta să mă scutească pe mine de ridicolul suspinelor fără rost. Şi, înainte să aflu eu însămi că am întâlnit cea mai potrivită fiinţă din lume lângă care să trăiesc şi să mor, am fost convinsă că mi-a fost dată din nou suferinţa unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru că tot nepotrivit, cu acte în regulă, a fost, la început, bărbatul lângă care, prin nu ştiu ce miracol, trăiesc azi povestea de dragoste a vieţii mele.

În cartea „Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood susţine că femeile care se îndreaptă orbeşte numai către relaţii prăpăstioase, încearcă, de fapt, instinctiv, să dreagă relaţia nefericită pe care au văzut-o în copilărie în casa în care au crescut. Că sunt fetiţe care au văzut cum părinţii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluită mame înşelate sau tați nepăsători. Şi că, într-o disperată încercare de-a restabili echilibrul universal, se orientează instinctiv către bărbaţi pe care să-i vindece, sperând că vor răsturna astfel întrega istorie de lacrimi şi de neputinţă la care au asistat fără să vrea. Că, în familiile în care tatăl a înşelat mama, cresc fetiţe care fie îşi vor alege bărbaţi afemeiati pe care să îi fidelizeze – ca şi cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide că ele trebuie să înșele mai întâi, ca să nu ajungă în rolul de victimă, ci în cel de călău, dar şi băieţei care fie vor urma orbeşte modelul tatălui, fie se vor poziţiona automat în perdanţi ai amorului. Aşa cum, desigur, mai departe, din familiile în care mama îşi înşela tatăl, vor creşte băieţi închişi în sine şi ezitanţi, şi fete care nu se vor îndrăgosti prea curând.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi către copilăria lor vor subscrie fără ezitări. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi am crescut lângă părinţi care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, rămân suferinţa practică, singurătatea concretă, lacrimile lungi până peste inimă, pe care le-am plâns de fiecare dată când am ajuns, din nou, la capătul amăgirii. Şi voi, și ele, și eu. Și tu…

Dar nu trebuie să fie așa. Marea dragoste există, și este simplă, simplă de tot.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title