Dupa Suceava si Iasi, au urmat Clujul, apoi Timisoara si Craiova… Fiecare oras cu cate o poveste superba, compusa din cuvinte si priviri de neuitat.

Si pentru ca incepea turneul de promovare a Cartii Dragostei. Avon, si pentru ca ne era foarte dor de fetele de la Suceava, primul drum pe care l-am facut dupa ce ne-am casatorit  – grabit si convins -  saptamana trecuta, a fost catre cetatea de scaun a lui Stefan. La intrebarea “unde plecati in luna de miere?” am raspuns tuturor “la Suceava”, si ne-am simtit nonconformisti si fericiti.

Traim zile si nopti de miere pe drumurile Moldovei, langa prietenii cu suflet nobil care ne-au asteptat cu bratele deschise si cu inima luminoasa. Traim revelatii noi ale unei mari iubiri, intalnind oameni noi, frumosi la chip si la gand. Gasim adapost si caldura in lumea roz numita Avon, si ne minunam de infrunzirile bonsaiului din noi si din cartea avand-o pe Izuta pe coperta. Si de la Suceava si Iasi plecam prin soare si fulgi de zapada spre lumea de poveste in care s-a nascut si a crescut iubitul meu si apoi, mai departe, spre Cluj, Timisoara, Craiova, spre alte intalniri cu emotii, spre alte si alte imbratisari…

P.S. Dintre fetele de pe blog, la Iasi au venit Dalila, Sara si Alexandra B. (care mi-a trimis cateva poze pe care le-am adaugat aici). Din pacate nu am facut poze cu Dalila, iar Sara apare doar in poza de grup. A fost acolo si Chouchou, care este, intr-adevar, asa cum a descris-o Sara, foarte eleganta, fina, blonda, timida… Seamana cu noi.

Ningea ca-n miez de iarna in ziua in care ne-am casatorit. Ne-au spus ca e semn de belsug. Ca vom avea bani multi. Sau copii multi. Iar noi am ras, privind catre ferestrele acoperite de miscatoare perdele de zapada. Si am spus ca e mult mai probabil sa avem multi copii. Si mai multi. Pentru ca avem deja, daca e sa socotim bine, exact cinci. Doi ai lui, doi ai mei, unul al nostru.

Faceam de ceva vreme planuri sa ne casatorim in aprilie. Sa facem atunci botezul Izutei si nunta noastra si, tot atunci, sa anuntam lumii ca ne-am casatorit. Dar nu stiu de ce, intr-o dimineata ca toate diminetile, ne-am hotarat sa ne cununam macar la primarie. Ne-am strans toate actele (dupa o sumara documentare pe internet), am rezolvat cumva cu analizele – nu, sigur nu aveam sifilis – si am cerut o dispensa de la primarie, ca sa nu asteptam cele zece zile regulamentare.

Ne-am casatorit sambata, pe 6 martie, iar cei cativa prieteni foarte apropiati pe care i-am chemat au aflat abia cu doua zile inainte. Ne-am cumparat cate un rand de haine noi chiar in dimineata casatoriei. Iar localul in care sa ne invitam cei cativa oaspeti l-am ales cu doar o zi inainte.

La ceremonie n-au putut ajunge dintre rude decat parintii mei si fratele mai mic al lui Paul. Dar au fost acolo copiii nostri. Unii cam imbufnati, altii cam nedumeriti, si unul, desigur, cel mai mic, mereu adormit… Iza a dormit pe masa ofiterului starii civile, asezata in gentuta ei gri cu roz, in care o purtam pretutindeni. Si a iesit pe sub arcada de flori, o data cu noi, visand probabil ca mama si tata se casatoresc.

In ziua in care am depus actele, iubitul meu m-a lasat pe mine sa completez cererea tipizata pe care ne-au asezat-o sub nas functionarii primariei. Am scris numele noastre, adresele – inca diferite in buletine, desi locuim impreuna de aproape un an-, si coordonatele in cifre ale vietii noastre. Iar la rubrica numelor pe care le vom purta dupa casatorie am completat eu -cu mana ezitanta, recunosc- numele lui. Nu mi-a fost usor. Dar mi-a fost imposibil sa fac altfel, din mai multe motive. Pentru ca Nastase este numele primului meu sot, si nu numele meu de fata. Pentru ca am acceptat deja ca Iza sa poarte numele lui, doar al lui. Si pentru ca il iubesc pe Paul atat de mult, incat, pentru el, sunt gata sa renunt la orice ambitii si glorii. Pentru el vreau sa fiu femeie ca toate femeile lumii si sa imi asez inima in umbra numelui sau. Pentru ca vreau sa fim impreuna familia aceea perfecta pe care am visat-o mereu. Si pentru ca atunci cand m-am indragostit de el, cu o primavara in urma, inainte sa indraznesc sa sper ca vom trai o asemenea dragoste mare, am semnat pe o foaie de hartie – in joaca, asa cum faceam in liceu cu numele prietenilor nostri mai mult visati- , cumva intr-o doara, sigur intr-o mare speranta, Alice Buciuta. Si am plans.

Inca nu stiu cum o sa-mi semnez editorialele si cartile. (Cu ambele nume??) Inca nu stiu daca o femeie emancipata, de cariera, ca mine, ar fi trebuit sa faca asta. Dar eu nu am putut face altfel. Ma lupt cu ezitarile de a-mi aseza “te iubesc-ul” in aceeasi propozitie cu  formula “sotul meu”. Imi va mai lua cativa ani. Pana atunci, am convenit sa ne spunem, pe mai departe, “iubitul meu”, “iubita mea”. Dar ma emotioneaza sa port numele lui, imi da senzatia dulce, ametitoare ca eu, cea mai singura fiinta de pe pamant, apartin, sunt a cuiva, si nu a oricui. Ci a celui pentru care as putea sa mor, insa vreau sa traiesc.

De sambata incoace, sunt, in mod oficial, aleasa lui, sunt familia lui, sunt sotia lui. Si ma cheama, cel putin in buletin si intre peretii dragostei noastre, Alice Buciuta. Numele meu suna a dragoste, nu-i asa?

Pentru ca, daca in stare de veghe sunt in stare sa ma adaptez cat de cat noii mele vieti fericite, daca am invatat sa mimez coerent increderea in noi si in mine, dincolo de pragul somnului redevin eu, cea care am fost dintotdeauna: o incalceala de temeri, un ghem de nesigurante, un amestec letal de intrebari absurde si raspunsuri jenante.

Probabil ca in sinea mea nu mai cred in casatorie. O privesc ca pe un gest care altereaza gustul iubirii si anihileaza trairile tandre. Stiu sigur, si asta ma doare, ca nu voi putea niciodata sa spun “imi ador sotul”, fara sa ma simt putin ridicola, desi nu mi-e deloc rusine sa ador barbatul care doarme acum langa mine, cel de care ma leaga azi doar o dragoste mare si un copil facut dintr-o urgenta a unei intalniri fabuloase. Si mai stiu ca declaratiile de dragoste facute intre soti imi suna cabotin, asa cum caraghios si spart mi-a sunat glasul lui Mircea Geoana, care, crezandu-se invingator, a tipat catre sotia dumisale: Mihaela, dragostea mea!…

Dar asta nu ma impiedica sa tanjesc, adesea, sa fiu mai mult decat iubirea fara acte a unui barbat langa care vreau sa traiesc, sa mor si apoi sa traiesc din nou. Nu ma poate face sa nu ma mai visez, macar din cand in cand, mireasa. Nu ma poate impiedica sa vreau sa-i port numele si sa fiu familia lui, rostul lui, in casa noastra si in ochii intregii lumi. Si sa-i mai fac o suta de copii, ca sa stie ca sunt a lui pe vecie. Ca sa ma iubeasca mereu.

Copiii mei inteleg perfect situatia, dar, chiar daca au trecut patru ani de cand ne-am despartit, nu pierd niciun prilej sa-mi bata apropouri ca, poate, totusi, am sa ma impac cu tatal lor la un moment dat. Copiii lui sunt intr-o faza si mai putin avansata de intelegere, si, convinsi fiind ca anul nostru de dragoste e doar o ratacire, se poarta ca si cum eu, viata noastra si copilul pe care l-am nascut ar fi intamplari atinse de aripa provizoratului. Astimp, bebelusul nostru venit pe lume hodoronc-tronc, fara sa aiba habar ca a nimerit in miezul unei familii compuse din alte familii destramate, se uita mirat si inocent cum peste patutul lui se apleaca, din cand in cand, cate-un capsor de copil cu privire fie dragastoasa, fie amuzata, fie curioasa, fie indiferenta.

Merg pe varfuri in propria-mi viata, ca sa nu ranesc cu fericirea mea suflete nevinovate. Am grija sa nu cumva sa simta copiii mai mari ca am mai multa grija de pruncul abia nascut si ma straduiesc sa ma port cu copiii care nu-s ai mei ca si cum as putea vreodata sa ii consider pe de-a-ntregul ai mei. Legan pe furis bebelusul, cand sunt si ceilalti copii de fata, ca nu cumva sa aiba impresia ca fetita mica mi-e mai copil decat mi-au fost sau imi vor fi cei nascuti mai inainte. Iar efortul asta, recunosc, ma istoveste, adesea. Insa inteleg ca e pretul pe care-l platim pentru greselile noastre din tinerete. E si pretul pe care-l platim pentru izbanzile tineretii noastre, care, insa, nu mai pot fi indurate in forma in care ni s-au dat. E ofranda mareata a iubirii neconditionate fata de copii, oricand ar fi venit ei pe lume, si combinatia dureroasa si absurda de iubire masurata fata de cei care ne-au fost complici la conceptie, de care, din acest motiv, a trebuit sa ne despartim. Si e dovada ca cine zice ca viata poate fi luata cu totul si cu totul de la capat, printr-o mare iubire, n-a trecut prin zvarcolirile celor care se lupta sa pastreze intacte si miracolele prezentului, si constructiile trainice ale trecutului.

Le identific mereu in roluri aproape standard. Ele sunt mame dominatoare care, sub pretextul unei boli sau al unor tristeti, tin sub papuc intreaga familie. In jurul lor cresc fii incapabili sa se desprinda de fustele lor sau fiice timorate, care nu pot fi niciodata mai puternice decat mama, care le-a inoculat incet si iremediabil convingerea ca ei ii sunt datori pentru eternitate. Doar mama s-a sacrificat o viata intreaga pentru ei, nascandu-i, crescandu-i, dominandu-i…

Sunt sefele imbracate elegant, care distribuie tuturor sarcini de serviciu si apoi isi atribuie meritele altora. Sunt colegele carora li se pare firesc sa-si insuseasca munca ta, iar atunci cand presteaza ele insele vreo activitate, tin mortis sa le fie recunoscuta contributia si trambitat numele. Sunt cele care explica tuturor si-i mai si conving, pe deasupra, ca fara ele firma s-ar prabusi, atragand dupa sine o ruinare a intregii economii nationale.

Sunt nevestele invatate sa se poarte ca si cum si-ar fi luat sotii din mila – si multe chiar asa au facut, pentru ca ele traiesc, oricum, pe o planeta pe care nu-s multi barbati indeajuns de buni pentru ele. Si, nu stiu cum, printr-o tehnica pe care n-o inteleg, dar despre care stiu sigur ca exista, ii conving pe cei achizitionati ca ele sunt cele mai frumoase, cele mai capabile, cele mai dezirabile femei de pe pamant, deci merita cu varf si indesat sa fie slujite cu credinta de catre cei care au beneficiat de marea onoare de a le primi, ca pe un trofeu, in viata lor. Ele sunt cele care nu au nevoie sa munceasca, pentru ca barbatii lor trebuie sa plateasca cumva favorul de a le avea in preajma, iar daca nasc copii, asta se contorizeaza ca o ofranda absoluta pe care i-au facut-o barbatului si il conving ca el nu merita un asemenea chin, dar ele, generoase, au acceptat sa-i daruiasca urmasi. Sunt cele care, insa, nu vor alapta la san, fiindca e greu sa te trezesti noaptea si, oricum, alaptatul strica sanii. Si sunt si cele care isi vor gasi, la un moment dat, un amant, fiindca se vor simti indreptatite sa-si ofere un pic de bucurie in viata, dupa atatea renuntari.

Le cunosc. Le recunosc. Si ma recunosc, deja, pe mine, in preajma lor. Primul meu impuls este, intotdeauna, admirativ. De fiecare data incep prin a le invidia. Ma copleseste forta lor de convingere. Ma uluieste arta lor desavarsita de-a te face sa te simti ca un gandac de colorado cand esti langa ele. Ma sidereaza maiestria lor prin care ii preschimba pe toti ceilalti din oameni liberi, in datornici pe viata.

As fi vrut sa fiu si eu asemenea lor. Sa am o viata pufoasa in care sa ma distrez reprosandu-le alor mei cate am facut ca sa-i fac pe ei oameni. Sa dorm mult si sa visez vise mici, care sa nu-mi zgaltaie echilibrul. Vise pe care cei din jur sa se repeada, ca dresati, sa mi le indeplineasca. Pentru ca merit.

Poate ca gresesc. Poate ca ar trebui sa invat, la randu-mi, sa bat mai des din botina. Poate ca ar trebui sa suspin mai rar. Dar eu traiesc ca si cum nimic nu mi s-ar cuveni, ca si cum ar trebui sa lupt nebuneste pentru toate. Ca si cum fiecare gest de bunavointa al celor din jur ar fi un mare miracol, pe care sa il pretuiesc profund. Ca si cum nu as merita dragostea, lumina, speranta. Ca si cum as fi cel mai simplu om de pe pamant, iar viata imi este un dar pentru care sa multumesc, iar si iar.

* Sarbatoarea de sfantul Valentin mi-a devenit foarte antipatica acum ceva vreme, cand am aflat ca iubitul meu de odinioara, pe care incercam de zor sa il dau pe brazda in ale amorului cinstit, ma insela – imi vine sa zic pe furis, dar el o facea aproape pe fata- cu o duduie intitulata dupa numele sfantului indragostit. Asa ca, de ziua iubirii eterne si a amantei noastre perpetue, eram mereu imbufnata.

* Despre Dragobete, ca sa fiu cinstita, n-am stiut nicicand mare lucru. Nici macar data lui nu mi-am amintit-o niciodata exact, fiindu-mi de ajuns sa-l localizez undeva pe la sfarsitul lunii cu Valentinul. Pentru ca, desigur, daca imi puneam toate sperantele in cui inca de pe 14 februarie, nu aveam niciodata energie destula sa le dau jos si sa le fac respiratie gura la gura inainte de 1 Martie. Abia atunci, o data cu vestea primaverii, ma mai pricopseam cu cate un martisor si-un buchetel de iluzii. Si puteam s-o iau de la capat cu asteptarea.

* Am aflat de curand ca Dragobetele e pe 24 februarie si, nu stiu de ce, nu am mai uitat.

* Eu am sperat si am scris mereu, nadajduind sa mi se indeplineasca profetia, ca dragostea pogoara din cer ca un fulger. Am asteptat o noapte inalta, neasezata in calendare, in care sa se deschida cerurile si sa se pravaleasca asupra mea iubirea aceea mare si vesnica din care sa renasc si sa ma reinventez. Si, intr-o noapte aurita de luna, pe tarmuri imbratisate de ape, pentru mine dragostea a pogorat din cer ca un fulger. Am descoperit langa umarul meu un barbat pe care il cunosteam dintotdeauna, dar nu-l vazusem – si nu ma vazuse – cu ochii iubirii noastre posibile. Imposibile. Posibile. Inevitabile.

*Ceea ce s-a intamplat dincolo de noaptea aceea tine deja de istoria marii mele iubiri si gangureste intr-un patut de bebelus. Are ochii mei si zambetul lui. Si sangele nostru impletit, clocotit, razvratit.

*”Cand am fost la Venetia?”, l-am intrebat de curand. Nici el, nici eu nu am stiut sa alegem o data din memoria noastra indragostita. Pentru ca am trait de atunci o viata de om. “La sfarsitul lui februarie” a fost un raspuns care mi-a fost de ajuns pana azi.

* Am gasit astazi in buzunarul hainutei rosii pe care am purtat-o in noaptea fulgerata de luna si revelatii ale absolutului, biletul de avion al intoarcerii mele din ziua urmatoare.  Scria pe el We, 25 Feb 2009. Si a fost prima data in viata cand mi-a parut rau ca nu am crezut in Dragobete si in puterea lui de-a-i face pe indragostiti sa nu se mai desparta niciodata. De-acum cred. De-acum stiu. Chiar si pentru cei care nu pun pret pe sarbatorile indragostitilor, iubirea din februarie dureaza dincolo de anotimpuri, rastoarna inertii, sterge revolte.

* Probabil ca am sa cant, in curand, “Maine-i sfantul Valentin… la fereastra, iata,-ti vin…” Si pentru ca Dragobetele saruta fetele, am sa imi iau fetita in brate si-o sa purcedem la sarut. Si la aniversarea de un an a revelatiei dintai, si a iubirii de pe urma.

* Voi credeti in Dragobete?

Si ii spune si Iza, careia i-a fost bine, si cald, si drag in bratele sarbatoritei.

Si ii spun Angi D impreuna cu sotul si gemenii ei minunati, si Adi cel de pe blogul Simonei, si Pisica, si CarmenS impreuna cu sotul ei, Tibi, care a fost coleg cu Paul.

Si ii spun eu, din tot sufletul, cu recunostinta nascuta din faptul ca intalnirea cu Cristina Bizu ne-a schimbat vietile noua, celor care ne-am gasit mai intai in lumile visului si abia apoi in fapte. Pentru ca ea iubeste Tango-ul atat de mult, incat pe tortul aniversarii sale scrie numele revistei noastre. Pentru ca e delicata si blanda in tot ceea ce face. Pentru ca ei ii datoram intalnirile noastre memorabile. Pentru ca ea crede, onest, in iubire. Pentru ca e calda si generoasa. Pentru ca Brasovul e mai aproape de cand o avem pe ea prietena. Pentru ca seamana cu noi, in versiunile noastre cele mai frumoase.

La multi ani, Cristina Bizu!

Istoria mea sentimentala, la fel ca a majoritatii prietenelor mele, e un sir de amoruri incongruente, in care se facea ori ca eu iubesc ca disperata un individ care nu da doi gologani pe mine, ori ca ma iubeste un personaj care pentru mine nu inseamna nimic. Intr-un lant de impulsuri paguboase, am fost mereu atrasa – dar “atrasa” e un cuvant prea frivol pentru caderile mele profunde in asteptare si-n dragoste – de barbati care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de vesnicie. Am vrut sa schimb lasi si curvari in soti buni si fideli. Am vrut sa multiplic, preschimbandu-i in tati si daruindu-le astfel eternitatea, indivizi care traiau de pe azi pe maine si orice proiect care depasea saptamana ii dezechilibra si-i facea sa fuga mancand pamantul. Si m-am mintit ca pot iubi cate un idiot care aparea intr-un moment vibrant al singuratatii mele, convinsa fiind ca imi va fi mai bine daca ma asez in posesia cuiva, decat daca ratacesc la infinit, singura pe pamant.

M-am indragostit de barbati care mi-au scris, fara sa-i cunosc. Am gustat dulcea speranta si scarboasa dezamagire a amorurilor de pe internet, in care la capatul celalalt al iluziilor mele gaseam ori un barbat insurat bocna, ori unul nehotarat pe vecie. Ba chiar, la un moment dat, m-am indragostit de un barbat care nu exista, dar istoria asta are un cuprins atat de absurd, incat mai am nevoie de cativa ani in plus ca sa ii gasesc o introducere si-o incheiere care s-o faca aproape credibila.

Am trait cate trei zile de iubire fericita, dupa care obiect-subiectul sentimentelor mele si-a luat toate promisiunile inapoi si, brusc, a inceput sa se poarte oribil. M-am indragostit de cate un barbat care se considera din start prea bun sau prea nedemn de mine – totuna – asa ca nu ne-am putut apropia niciodata unul de celalalt. Fara ca asta sa ma scuteasca pe mine de ridicolul suspinelor fara rost. Si, inainte sa aflu eu insami ca am intalnit cea mai potrivita fiinta din lume langa care sa traiesc si sa mor, am fost convinsa ca mi-a fost data din nou suferinta unei iubiri care nu va duce la nimic. Pentru ca tot nepotrivit, cu acte in regula, a fost, la inceput, barbatul langa care, prin nu stiu ce miracol, traiesc astazi povestea de dragoste a vietii mele.

In cartea “Femei care iubesc prea mult”, autoarea Robin Norwood sustine ca femeile care se indreapta orbeste numai catre relatii prapastioase, incearca, de fapt, instinctiv, sa dreaga relatia nefericita pe care au vazut-o in copilarie in casa in care au crescut. Ca sunt fetite care au vazut cum parintii se chinuie unul pe altul, care au avut sub privirea uluita mame inselate sau tati nepasatori. Si ca, intr-o disperata incercare de-a restabili echilibrul universal, se orienteaza instinctiv catre barbati pe care sa-i vindece, sperand ca vor rastura astfel intrega istorie de lacrimi si de neputinta la care au asistat fara sa vrea. Ca, in familiile in care tatal a inselat mama, cresc fetite care fie isi vor alege barbati afemeiati pe care sa ii fidelizeze – ca si cum asta ar fi posibil…- , fie vor decide ca ele trebuie sa insele mai intai, ca sa nu ajunga in rolul de victima, ci in cel de calau, dar si baietei care fie vor urma orbeste modelul tatalui, fie se vor pozitiona automat in perdanti ai amorului. Asa cum, desigur, mai departe, din familiile in care mama isi insela tatal, vor creste baieti inchisi in sine si ezitanti, si fete care nu se vor indragosti prea curand.

E o teorie la care cei care privesc cu ochi lucizi catre copilaria lor vor subscrie fara ezitari. Din pacate, cei mai multi dintre noi am crescut langa parinti care nu au nutrit unul pentru altul iubiri exemplare… Dar, dincolo de teorie, raman suferinta practica, singuratatea concreta, lacrimile lungi pana peste inima, pe care le-am plans de fiecare data cand am ajuns, din nou, la capatul amagirii. Si eu, si voi.

Imi place si mie sa dorm, sa mananc si sa beau, ca oricarui om al lumii noastre. Dar pot sa renunt cu usurinta la oricare dintre aceste placeri, pentru ragazul permis de legile firii, desigur. Indraznesc sa cred ca ma pot tine puternica in fata ispitelor. Nu las sa preia comanda nici burta-mi poftitoare de bunatati, nici trupul meu atat de indreptatit doritor de mangaiere, nici mintea mea care s-ar dedulci, de-as lasa-o, la leneveala si nepasare.

Insa imi recunosc, spasita, o slabiciune de necontrolat. Eu, cea mai nostalgica dintre femeile lumii, eu care m-am hranit o viata din tristete si din aburii plansului, marturisesc ca, cel mai mult pe lume, imi place sa rad. Rad rar si nu cu usurinta. Adesea stramb, sceptica, din nas, la lucruri care altora li se par nespus de amuzante. Insa stiu sa vad lumea in culorile rasului, iar atunci cand se intampla ceva care sa-mi merite cu adevarat hohotul vesel ma luminez, ma inalt, ma strabat de toti fiorii placerii.

Iar asta ma face sa pot fi fericita numai langa un om alaturi de care pot rade. Langa o prietena draga, care vede lumea in felul meu si catre care pot intoarce o privire care sa cuprinda in ea toate nuantele pamantului, si sa radem apoi, amandoua, nestavilit, adanc, ravasitor. Nu pot iubi decat un om care sa rada cu mine ca si cum ne-am iubi, intr-un hohot geaman, intr-un inteles comun, crescator, splendid, inaltator.  Iar viata a fost buna cu mine si mi-a dat, in casa  si in suflet, sansa la rasul senin si durabil. Prietena mea frumoasa si buna, care se va intoarce la mine. Barbatul meu superb si destept, care va ramane mereu langa noi. Copiii mei curati si generosi, care stiu sa ma faca sa rad, chiar si atunci cand lumea nedreapta imi cerseste plansul.