„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Eu sunt Meredith, amanta tristă

de

Am făcut o pasiune înrăită pentru Anatomia lui Grey. Nu pierd niciun episod, iar dacă mi se întâmplă, totuşi, să fiu prinsă în ceva care mă ţine departe de micul şi captivantul ecran – deşi am eu grijă să-mi rânduiesc venirile şi plecările în aşa fel, încât să fiu acasă la ora difuzării – găsesc soluţii să văd episoadele în reluare sau înregistrate, pentru că-mi iau toate măsurile de precauţie să nu pierd nicio felie de viaţă. Privesc şi mă văd pe mine însămi, în toate rolurile…

Eu sunt Cristina Yang, profesionistă ambiţioasă, orgolioasă care crede că nu a greşit niciodată cu adevărat. Şi eu am sacrificat şi am manipulat iubiri în numele ascensiunii mele, şi eu am putut – şi încă mai pot, dar nu mai vreau să fac asta decât foarte rar – să învăţ zile şi nopţi în şir, în ritmul vertiginos impus de o izbândă iminentă, care să mă facă să fiu mândră de mine, chiar dacă nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strâns din dinţi şi am muncit când alţii dormeau, eu am plâns de oboseală şi am scris, când alţii renunţaseră la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci când aş fi vrut să înfrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.

Eu sunt Meredith, amanta tristă, delicată, nefericită. Şi eu am zis, cum a zis ea: alege-mă pe mine, ia-mă pe mine, iubeşte-mă pe mine, pentru că nu pot să mai trăiesc fără noi. Şi tot ca ea, am avut de aşteptat, o vreme, cu mâna întinsă. De câte ori l-am văzut pe Derek culcându-se cu soţia sa infidelă, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci când ştiam că iubitul meu se culcă cu soţia lui, pardon, tot infidelă, în virtutea aceleiaşi inerţii, aceleiaşi neputinţe, aceleiaşi iubiri minţite, de neînţeles pentru cei dinafară. Toate episoadele aşteptării lui Meredith au fost episoadele aşteptării mele.

Eu sunt Alex Karev, cinicul care îşi ascunde romantismul sub apucătura de a fi critic, de a vedea cu precizie ameţitoare fiecare defect, fiecare greşeală, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru că ştie că dacă te faci bun suferi, care a plâns pe furiş ani de-a rândul, iar acum a promis că nu va mai plânge niciodată, chiar dacă asta înseamnă că îi va face să plângă pe cel din jur. Eu îmi revăd prin el copilăria ciudată şi însingurată şi puterea de supravieţuire de mai târziu, din anii tinereţii. Şi de acum.

Eu sunt George, cel disperat să iubească, în stare să se îndrăgostească, la rând, de toate fiinţele de sex opus din preajma lui şi să le iubească cu devotament, cu dăruire ridicolă, cu gesturi repezite, fără şansă la eternitate, aşa cum am făcut şi eu în anii dintâi în care am priceput că-mi voi găsi mântuirea prin iubire, nu prin filosofie.

Eu sunt Ellis Grey, cea bolnavă de Alzheimer, care trăieşte la infinit aceleaşi şi aceleaşi drame, aceleaşi căderi, aceleaşi revolte pe care nu reuşeşte să şi le vindece. De ce m-a înşelat?- mă întreb odată cu ea. De ce nu a rămas cu mine? – mă chinui, nemaiamintindu-mi răspunsul? De ce m-a minţit? – urlu, fără să-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a trădat.

Eu sunt toţi bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate morţile lor, cu toate învierile lor. Sunt un spital întreg, în Seattle. Un spital universitar, prin care nimeni nu trece fără să înveţe ceva. În mine speranţele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. În rest, am vreo zece săli de operaţii în care asud să le ţin în viaţă. Şi, de cele mai multe ori, reuşesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title