fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Durerea care stă mult se vindecă greu

de

Îndemnul la ne-amânare din proverbul românesc „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” e valabil absolut în orice domeniu al vieții noastre. Și chiar dacă îl luăm în râs adesea, parafrazându-l și răsturnându-l sub semnul derizoriului absolut – „Nu lăsa pe mâine, ci pe poimâine, că până atunci ori se uită, ori nu mai e nevoie” – de fapt, ar putea să ne fie tuturor un motto de mare, mare folosință.

Lucrurile amânate ne fură din energie, din vitalitate, din bucuria de viață.

Problemele pentru care încă nu ne-am găsit timp zumzăie pe fundalul existenței noastre ca niște motorașe consumatoare de energie, de încredere, de speranță. „Am atâtea griji!” spunem întruna, căci povara celor amânate ne cocoșează cu greutatea ei, iar umerii noștri gârboviți ne fac să semănăm din ce în ce mai bine cu niște victime.

Apăsăm alarma ceasului dimineață de dimineață, comutând-o în snooze, și amânăm, și iar amânăm, și iar amânăm, o oră întreagă de agonie în care nici nu ne mai odihnim niciun pic, dar nici nu ne ridicăm din pat la timp ca să ne începem ziua cu zâmbetul pe buze.

Ni se spune la fel și când vorbim despre tot felul de alte delăsări. Te-ai îmbuibat cu mâncare proastă, nesănătoasă, care te îngrașă, te îngreunează, te umflă. Nu-i nimic. Asta e, iartă-te, ți-ai făcut un moft. Dar de mâine revino la hrana sănătoasă, n-o ține tot așa, în ideea că dacă ai făcut-o lată, măcar s-o faci lată de tot. Nu! Oprește-te la timp!

Dacă ai pus două, trei, patru kilograme în plus, nu le lăsa să se facă 20 înainte să iei măsuri! Întoarce-te cât de repede poți la forma sănătății tale, fiindcă, cu cât e mai lungă perioada în care te complaci în lăbărțare, cu atât mai lungă și mai grea va fi revenirea!

Dacă te perpelești de nefericire într-o relație despre care deja ai mirosit demult că nu-ți e limanul în lumina căruia să crești și să fii fericit, nu lăsa anii să treacă și să-ți pară din ce în ce mai rău că ți-ai investit tinerețea în ceva ce nu se drege de la sine, dimpotrivă, se preschimbă într-o închisoare în doi. (Și cred tot mai tare că e cam la fel și cu o țară, în care, dacă te simți mai mult în pericol decât ocrotit, înseamnă că nu e casa ta cu adevărat și poate că n-ar fi rău să pleci odată, ca să nu mai numeri câte 20, 30, 40 de ani de la Revoluție… Dar asta e o altă discuție, și parcă nu se potrivește ce vinerea mea magică- așa că o amân pentru o altă zi a vieții… Oh, amânare, dulce amânare ispititoare 🙂 )

E la fel și cu durerile noastre. Durerile nespuse, durerile ascunse, suferințele și traumele care ne-au durut atât de tare, încât am ales să le pitim undeva în străfund de memorie și să nu mai vorbim despre ele niciodată, rămân acolo și supurează la infinit, puroi de depresie, de boală, de reacții absurde, de frici, de coșmaruri, de tristeți, de întrebări, de orori…

Mie mi-au trebuit patruzeci de ani ca să găsesc drumul către adevărata vindecare, deși e limpede că l-am căutat mereu. L-am căutat cântând, l-am căutat citind, l-am căutat în romane, în povești și-n poezii triste, l-am căutat în facultatea de psihologie făcută târziu și aparent inutil- căci nu vindecarea altora o căutam, ci pe a mea- , în relații păguboase pe care voiam să le dreg, în cabinete de psihoterapie în care voiam să mă dreg, în rugăciuni spuse fără pic de credință, în îngenunchieri în fața icoanei, făcute fără pic de căință.

Probabil că ar suna uimitor dacă aș spune că am găsit-o în volumele cu Harry Potter, dar miracolul este că, da, povestea magică a lui Harry Potter a venit să-mi confirme, în limbajul în care investisem deja toată încrederea mea de o viață, cel al literaturii, că spiritualitatea există și că lumea se împarte cu adevărat în vrăjitori și muggles, ca-n universul creat de J.K. Rowling. Numai că, spre deosebire de carte, unde vrăjitorii sunt pur și simplu aleși prin naștere – chiar dacă pot apărea ca mutații benefice și în familiile de ne-magici -, eu cred că noi toți putem deveni vrăjitori, dacă alegem asta. Mai întâi prin vindecare. Și apoi prin învățare. Iar la final, prin înălțare.

În noaptea de după încheierea tragică a Trimagiciadei din volumul Pocalul de Foc, după ce Harry Potter s-a trezit teleportat în cimitirul în care îl aștepta Voldemort, pentru a-l folosi ca unealtă a întrupării sale, după chinurile cumplite prin care a trebuit să treacă pentru că a fost legat, torturat și apoi implicat într-o luptă cruntă, la întoarcerea la Hogwarts Harry Potter simte nevoia doar de a se prăvăli undeva pentru a-și linge rănile.

Profesoara Minerva McGonagall, văzând în ce hal de epuizare și cât de plin de răni e Harry, cu un picior zdrobit, brațul sfâșiat și cu sufletul țăndări, vrea să-l ducă de urgență la infirmerie. Dumbledore, însă, o oprește ferm, căci urmează explicațiile celor implicați…

„Va rămâne aici, Minerva, pentru că trebuie să înțeleagă, spuse Dumbledore sever. Înțelegerea este primul pas spre acceptare și numai prin acceptare este posibilă vindecarea. Trebuie să știe cui îi datorează chinurile din această noapte și de ce.”

Și Harry asistă la mărturisirea Mortivorului care a înlesnit complotul, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. Apoi Dumbledore îi cere să povestească și el tot ce a trăit în cimitirul groazei… Dornic să-și menajeze finul, Sirius încearcă să se opună, iar Harry nădăjduiește, o clipă, că va fi salvat prin amânare de la confesiune. Însă Dumbledore e ferm, iar explicația lui e mai mult decât limpede…

„Dumbledore (…) se așeză la birou, în fața lui Harry. Se uită la el, dar Harry încercă să-i evite privirea. Dumbledore se pregătea să-i pună întrebări. Avea să-l facă să retrăiască fiecare moment!

– Trebuie să aflu ce s-a întâmplat după ce ai atins teleportcheia în labirint, Harry, spuse Dumbledore.

– Putem lăsa asta până dimineață, Dumbledore, zău așa, spuse Sirius cu asprime în glas.

Își lăsase o mână pe umărul lui Harry.

– Lasă-l să doarmă un pic, lasă-l să se odihnească!

Harry simți un val de recunoștință la adresa lui Sirius, dar Dumbledore nici nu luă în seamă cuvintele lui. Se aplecă spre Harry. Cu multă reticență, Harry își înălță capul și privi în ochii aceia albaștri.

– Dacă aș crede că te pot ajuta, spuse Dumbledore cu multă blândețe, făcându-te să cazi într-un somn magic și amânând astfel momentul când va trebui să te gândești la ce s-a întâmplat în această noapte, aș face-o. Dar, crede-mă, știu mai bine ce trebuie făcut. Dacă amorțim durerea pentru o vreme, nu facem decât să o amplificăm și mai tare în momentul în care, în cele din urmă, o vei simți. Îți cer să-ți demonstrezi încă o dată curajul. Îți cer să ne spui ce s-a întâmplat.”

Și într-adevăr, oricât de greu ar fi, exercițiul curajos al confesiunii aduce cu el un pic de ușurare, de alinare, de eliberare…

„În vreo două rânduri, Sirius păru că vrea să spună ceva, cu mâna încleștată în continuare pe umărul lui Harry, dar Dumbledore îi făcu semn să nu intervină, ceea ce îl bucură pe Harry – acum că începuse să vorbească, îi era mai ușor să continue neîntrerupt. Era chiar o ușurare. Se simțea ca și cum ceva otrăvitor era extras din el cu fiecare cuvânt. Îl costa fiecare dram de hotărâre să vorbească mai departe, dar știa că atunci când va fi terminat, se va simți mai bine.

Primul pas e conștientizarea. Scormonim în noi după toate durerile de care, la nivel conștient, nici nu ne mai aducem aminte, fiindcă doar așa le-am putut îndura, uitându-le… Apoi ne străduim să le înțelegem și numai după aceea le putem vindeca.

Pentru noi, oamenii mari, e greu, fiindcă smulgem din noi buruieni ale căror rădăcini s-au înfipt acolo zdravăn timp de zece, de douăzeci, de treizeci de ani sau chiar mai mult. Dar port cu mine speranța, credința, lumina încrederii că măcar pentru copiii noștri, cititori de Harry Potter și trăitori în vremurile magice în care s-a dat liber la vindecare, va fi mai ușor.

Îi rog, zi de zi, pe copiii mei, să nu-mi ascundă tristețile lor, ci doar, dacă vor, marile bucurii de taină să le țină departe de mine. Iar dacă simt că nu-mi pot spune mie ce-i doare, ce i-a supărat, ce i-a jignit, să găsească repede pe altcineva – profesorul, prietenul cel bun, chiar și prietenul imaginar din jurnalul plin de consemnări necosmetizate-  cărora să-i încredințeze durerea lor și astfel să n-o lase să prindă rădăcini. Fiindcă durerile, cu cât stau mai mult în noi, cu atât se vindecă mai greu. Sunt spini veninoși pe care trebuie să-i smulgem cât mai repede cu putință, ca să nu apuce să-și împrăștie prea departe otrava. Iar antidotul pe care să-l avem mereu, mereu, mereu la noi și să-l aplicăm fără amânare, să fie credința, să fie speranța, să fie încrederea că așa cum într-o carte minunată ce merită să fie citită și răscitită și de cei mici, și de cei mari, bunătatea lui Harry Potter a învins magia înfricoșată și neagră a lui Voldemort, tot astfel binele va învinge răul, iar iubirea se va ridica întotdeauna mai presus de frica de moarte și se va transforma în lumină pentru eternitate.

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comentarii

  • Bună, Alice! Ne-ai adus si azi magia de vineri… Si eu mă regasesc total în căutările tale (cu bucuria reusitei) spre vindecare și în toate sperantele tale legate de copiii de azi și de maine… Daca ai ști cât de fericit parca se leagă toate in viata noastra de când ai început tu gandurile despre Harry… Toți prietenii fani din jur (din ce in ce mai multi) confirma același lucru… Mulțumim pentru asta, Alice!

    Andreea 17 mai 2019 17:11 Răspunde
    • Andreea, și viața mea s-a schimbat în cel mai profund mod de când m-am întâlnit cu Harry, cu voi, cu încrederea că pot face lucruri noi care să-mi aducă enormă bucurie… Și eu îți mulțumesc din tot sufletul și să știi că fac aranjamente serioase să avem întâlnirea aceea minunată cu Georgiana pe 17 sau pe 18 iunie- îți spun din timp cu speranța că veți fi în București atunci. Eventual, poate îmi dai tu de veste pe mail – ca să aranjăm din timp – când ar fi mai bine și pentru voi, și pentru doamna Dumitrescu. Pe alice@revistatango.ro <3

      Alice Năstase Buciuta 17 mai 2019 18:41 Răspunde
  • Pingback: Durerea care stă mult se vindecă greu | Femei de 10

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title