„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Domnule Andrei Șerban!

de

V-a scris Horia-Roman Patapievici o splendidă scrisoare deschisă după ultimul spectacol cu Lucia di Lammermoor pe scena Operei Naționale București, iar gestul meu de azi, de a vă adresa o altă scrisoare deschisă, va părea doar o simplă, modestă imitație. Sincer, nu-mi pasă că se va crede asta. În primul rând, eu știu – și mai ales cititorii lui știu! – că pe Horia-Roman Patapievici nu-l poate imita nimeni, iar eu, spre nenorocul meu, nici încercând cu tot dinadinsul să-l copiez, nu mi-aș putea ridica vorbele la frumusețea cronicii sale. Iar în al doilea rând, am dovezi că am avut exact aceeași idee, însă nu m-am încumetat să duc fapta până la capăt și să vă scriu. Am gândit asta, însă, atât de profund, încât, întoarsă acasă după spectacolul de sâmbătă, 25 februarie 2017, cu ochii înlăcrimați și palmele rănite de frenezia aplauzelor, am scris editorialul pentru ediția de martie a revistei noastre, Marea Dragoste/revistatango.ro și l-am intitulat „Scrisori deschise”. Revista va apărea mâine pe piață, deci nu aveam cum să scriu astăzi textul meu ci, vă spun adevărul adevărat, l-am scris sâmbătă noapte, după ce am văzut – a câta? oricum, nu de ajuns de multa oară… – Lucia dumneavoastră.

„Metoda scrisorilor deschise au preluat-o, cu japca, și cei care, aflați în căutarea, cu orice preț, a propriei străluciri, știu că pot întoarce privirile către ei denigrând cu glas răsunător o personalitate, o vedetă, un mare artist – vreun semen frumos și invidiat. (…)

O scrisoare deschisă atrage, fără voie, privirea. Ca atunci când o perdea se mișcă la fereastră și ne pomenim aruncând o ocheadă în casa de alături, străfulgerați de voluptatea atingerii altei intimități. Și tocmai de aceea eu cred că ar trebui să lăsăm deschise către lume scrisorile de dragoste și de admirație, nu pe cele ale răfuielilor personale. Să nici nu mai cumpărăm plicuri pentru mesajele de iubire, ci să le scriem pe hârtii lăsate apoi să plutească pe undele primăverii nebune care ne-a invadat nu doar grădinile, ci și sufletele, iar atunci când spunem cuiva vorbe bune să sărutăm hârtia și s-o lăsăm așa, în văzul întregii lumi, ca să reînvățăm împreună nu pizma, ci bunătatea și recunoștința.

Strig cu litere mari, arzătoare, menite să atragă privirile: Îmi ești drag, Mulțumesc, Rezist, Vă admir, Vă iubesc. Și doar în misive mici, ferecate, așez: Se putea și mai bine, Nu mi-a plăcut, E incorect” – am scris în revista de martie pe care o voi săruta și-o voi trimite, mâine, către lume.

Și am mai transpus, în aceeași revistă care va ajunge în ziua Mărțișorului pe piață, o revelație ce face parte pentru totdeauna din inima mea:

„Se vor mai face mii de spectacole și montări, se va răsturna moda în regia de operă, iar jocul actoricesc al cântăreților își va schimba și răsschimba stilul pe scenele lumii, dar Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban va rămâne, pentru totdeauna, un inegalabil exercițiu de emoție și de splendoare”.

Așa că astăzi, cu recunoștință și cu umilință, vă scriu și eu într-o scrisoare deschisă că n-am văzut nicicând spectacol mai frumos pe lumea asta și că mi-e ciudă că există atâți nemernici care, din ură, din nimicnicie, din răutate, din invidie față de geniul dumneavoastră, v-au adresat scrisori deschise pline de otravă, pe care le-a citit întreaga lume, în vreme ce noi, spectatorii care vă adorăm operele, cei cărora ne schimbați viața răsturnând-o înspre frumusețe, înspre măreție, înspre bucurie, vă trimitem câte un mesaj discret de felicitare sau de mulțumire sau tăcem răvășiți, luând cu noi uluirea și aproape vinovăția că ne-a fost dat atât noroc să ne aflăm acolo unde un creator mare, generos și bun a răstălmăcit pentru noi sensurile vieții lumii, în așa fel, încât să le redescoperim pe ale noastre.

Sâmbătă seară, la cea de-a patra evoluție cu public a Venerei Protasova pe scena Operei Naționale București – Venera, dulcea și puternica Venera pe care ați descoperit-o în toată lumea asta, înflorire splendidă a unui talent grandios, pe care-l vor revendica, în curând, parcă prea curând, scenele străine! – avându-l pe Marcello Mottadelli la pupitrul dirijoral, un foarte mare artist, care ține în mâinile sale perfecțiunea curgerii muzicii lui Donizetti, dar și bătăile inimii celor de pe scenă, din fosă, din sală (chiar se simte asta!)  – cu un Florin Guzgă devastat de iubire, îndrăgostit și măreț în sfâșierile sale și un Cătălin Țoropoc desăvârșit nu doar vocal, ci și în trecerea de la gesturile crude ale disperării la remușcările de frate care nu-și poate renega sufletul și sângele, Lucia di Lammermoor a redesenat în sunete, gesturi, pași, suișuri, coborâșuri, deschideri de umbrele negre și fluturări de voaluri de mirese albe, însăși definiția catharsisului.

Știu că nu ne dați voie să vă spunem „Maestre” – într-adevăr, sunt destui impostori care au confiscat noblețea formulei de adresare către un mare artist -, așa că vă spun simplu: Domnule Andrei Șerban, iertați-ne pe noi toți cei care, până acum, iubindu-vă creația, am păstrat tăcere, din sfială, din neștiință, din lipsă de curaj sau din prostie. Așa cum, vă rog, cu glasul meu, –  dar și al celor câteva sute de oameni care, aflați de-a stânga sau de-a dreapta mea, sâmbătă seară, aplaudau și ovaționau la fel de emoționați -, iertați-i și pe cei care din micime, din dușmănie, din meschinărie sau din prostie v-au contestat numele sau dreptul de a fi acolo unde sunteți. Nu operele, căci așa cum am mai spus, ar fi ca și cum ar contesta Capela Sixtină. Ci dreptul dumneavoastră de a fi ceea ce sunteți, un regizor de geniu care, pe deasupra – ce umilință pentru ei!- e minunat și bun, politicos și generos, vizionar și dezinteresat de măririle lumești, nepoftitor de funcții sau distincții, doar căutător asiduu și dăruitor de bucurie, de speranță, de sens.

Vă mulțumesc, vă iubesc, vă trimit scrisoarea mea de admirație și de recunoștință așa, în văzul și-n auzul lumii, cu speranța că vor prinde tot mai mulți curajul să vă spună câtă nevoie avem de dumneavoastră aici, în țara asta cu atât de puține bucurii. Și că veți reveni.

P.S. Mi-aș fi dorit ca, printr-o minune a minunilor lumii, să apăreți și dumneavoastră la aplauze și să vă strigăm Bra-vo!, uimiți, fericiți, în delir…

 

 

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title