Diferența dintre bucurie și fericire

Am întâlnit de multe ori oameni care se dezic de fericire. Care spun că ea nici nu există, decât, cel mult, pulverizată asupra destinelor noastre sub formă de aburi parfumați sau, mai exact, de iluzie.

Când îi întreb, în interviurile mele, când au fost fericiți, surprinzător de mulți dintre interlocutorii mei se fâstâcesc și întreabă cum definim fericirea mai exact, fiindcă ei nici nu știu prea bine ce-i aia, până la urmă contează să fim sănătoși, veseli, echilibrați, împăcați cu ceea ce am făcut și cu ceea ce n-am făcut, și alte formule prestabilite care să umple spațiul dintre noi și să nu lase o tăcere stânjenitoare în mijlocul unei conversații, mai ales înregistrate pe reportofon.

Dintre puținii care mărturisesc fără ezitare că da, au fost sau sunt fericiți, procentul cel mai însemnat leagă asta de miracolele trăite ca părinți. De nașterea copiilor și de primele întâlniri cu senzația aceea copleșitoare de iubire pe care o trăiești devenind părinte, de revelațiile propriei deveniri odată cu devenirea copiilor, de felul în care gesturile capătă altă însemnătate când știi că dai, făcându-le, ștafeta fericirii sau a nefericirii către urmașii tăi.

Iubirea, îndrăgostirea, starea de grație și de plutire pe care ți le dau întâlnirea măreață a sufletului pe care ți-l dorești pereche sunt și ele printre motivele adesea invocate, dar, cu siguranță, nu la fel de des precum cele aflate în legătură cu maternitatea sau paternitatea.

„Cred că n-am fost fericit decât în clipa în care am putut spune și eu, ca orice om, că am iubit. Nu ca scriitor am fost fericit și nici ca gazetar” ne-a declarat Octavian Paler într-un interviu nespus de valoros, din care citez des și cu voluptate. Dar mi-am amintit de asta tocmai pentru a spune că, pe locul al treilea al clasamentului neștiințific pe care l-am făcut pe tema fericirii interlocutorilor mei, se află motivele profesionale. „Când am terminat prima mea carte”, „când am fost aplaudat minute în șir”, când am câștigat locul întâi la concursul cel mai greu la care fusesem vreodată”, „când am ieșit campioană” sunt răspunsuri pe care le-am prins eu însămi, cu acul cu gămălie de diamant, în insectarul mărturisirilor despre fericire ale interlocutorilor mei mai mult sau mai puțin iluștri.

Totuși, așa cum spuneam, cel mai adesea oamenii declară că fericirea e doar o bucurie mai poleită și mai puțin durabilă. Că unii (alții, nu ei) o urmăresc ca pe o Fată Morgană, ratând astfel desfătarea cu simplitatea traiului în clipa prezentă. Și că, oricum, durează prea puțin ca să merite s-o vânezi.

Eu am constatat, însă, că mie mi-e absolut imposibil să confund fericirea cu bucuria. Clipele mele fericite sunt atât de limpezi, atât de adânci, atât de amețitoare, încât știu sigur că atunci iau parte la un miracol care a pogorât asupra mea, ca un fulger, și mă las amețită de lumina lui, chiar dacă asta înseamnă să mă ridic de la pământ și să plutesc, fără să mai știu și fără să-mi mai pese în ce loc voi ateriza, peste o oră, peste o clipă, peste o viață, peste o bătaie de inimă.

Și pot să vă mărturisesc două întâmplări pe care le-am trăit recent, foarte recent, care m-au făcut să fiu cu adevărat fericită. Pe una am trăit-o în timp ce realizam interviul cu Adrian Naidin, un artist a cărui muzică a venit spre mine dintr-o altă viață, iar el îmi povestea despre violoncelul lui cu glas de om, despre tristețea tăinuită de Mozart printre melodii vesele, despre sunetul cornului în simfonia lui Ceaikovsky, despre întâlnirea lui uimitoare cu violoncelul care îl căuta prin lume dornic să i se așeze cuminte în mâini, la piept, ca într-o poveste de mare dragoste care nu se va încheia niciodată. Și culmea este că exact când muzicianul mi-a spus că nu crede neapărat în fericire, eu am simțit că o trăiesc atunci, acolo, cu recunoștință și uimire, beată de miracolul de a fi în fața unui artist pe care l-am admirat mereu, făcându-mi meseria, deci muncind, dar bucurându-mă fără măsură într-o conversație care-mi dezvăluia lucruri a căror frumusețe face parte iremediabil din curiozitatea cu care cercetez lumea, reușind să înțeleg și să iubesc clipa cea aleasă, deopotrivă.

(Vă rog să-l ascultați pe Adrian Naidin și să citiți interviul din ediția de octombrie a revistei noastre, ca să înțelegeți ce spun…)

Și o a doua întâmplare mi-a fost dată după gala Vincero – Luciano Pavarotti, care a avut loc pe 5 octombrie 2017,  la Opera Națională din București, când, după un spectacol splendid, susținut de studenții premiați de Fundația Luciano Pavarotti, mă pregăteam să plec înspre casă, dar m-am oprit, așa cum au făcut-o toți cei câțiva oaspeți aleși, rămași mai târziu la recepția de după gală, auzind vocile cântăreților pregătiți să se bucure mai departe, ei între ei, de seara plină de lumină, de veselie, de emoție. Cineva a deschis ușile sălii de protocol în care tinerii muzicieni se adunaseră în preajma câte unui pahar de vin și ne-a îngăduit să intrăm și nouă, celor mai uluiți, mai norocoși, mai aleși întru fericire oaspeți ai Operei. Iar acolo mi-a fost dat să asist la cel mai frumos concert live de care am avut parte în viața asta, de cea mai vie, mai plină de bucurie întâmplare artistică, în care muzica de operă, ascultată într-o încăpere a prieteniei, nu pe o scenă, a căpătat zvâcnet, tinerețe, nebunie, iar eu m-am simțit în al nouălea cer, binecuvântată cu șansa de a fi fost acolo și de a fi văzut cu ochii mei, de a fi ascultat cu sufletul meu, de a fi fost parte dintr-o minune a muzicii fără opreliști și a tinereții fără sfârșit. Am plâns, am râs, am aplaudat, m-am minunat, bucurându-mă de fiecare notă și zâmbet, de entuziasmul nebun al unor tineri plecați să cucerească lumea, de talentul care se ridică peste orice opreliști, de faptul că simțeam cum Luciano Pavarotti era și el acolo, cu soția lui Nicoletta, cu prietenul lui de-o viață, Sabino Lenoci, cu noi și cu premianții fundației lui, neverosimil de talentații Claudia Sasso, Laura Macrì, Francesca Sartorato, Ivan Ayon Rivas, Stefano Tanzillo, Alessandro Liberatore, Stefano Marchisio, acompaniați de pianistul Paolo Andreoli care i-a fost chiar lui, marelui Luciano, corepetitor. Și am mulțumit pentru generozitatea vieții care uneori, poate chiar când ne așteptăm mai puțin, ne scoate în cale ocazia să ne ridicăm de la pământ și să plutim, fără să ne mai pese în ce loc vom ateriza, peste o oră, peste o clipă, peste o viață, peste o bătaie de inimă.

Las ca mărturie o înregistrare neprofesionistă, care n-a putut prinde miracolul sunetului în toată rotunjimea lui, dar a surprins o întâmplare dincolo de care nimic nu va mai fi la fel pentru cei care au lua parte la ea.

Când ați fost fericiți? Când v-ați înălțat de la pământ luați pe sus de beția unei clipe fără seamăn pe lume?