„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Democratia lui Califar

de

Moara lui Califar, a lui Gala Galaction, e cea mai frumoasa si mai trista nuvela din lume. De cate ori mi se naruieste cate-un vis, cate-un univers, imi amintesc de ea si sufletul ma doare cu toata reverberatia de splendoare cuprinsa in, deprinsa din literatura romana.

Mi-am amintit de Moara lui Califar de cateva ori, cand mi s-a prabusit o iubire. Cand mi s-au risipit toate asteptarile, cand mi s-au imprastiat in cele patru zari sperantele, mi-am amintit de povestirea lui Galaction in care un tanar sarac, convins ca asta a ramas singura cale sa-si implineasca soarta, a venit anume sa-si implore norocul langa apele vrajite ale morii lui Califar, despre care se spunea ca implinesc visele, cerandu-ti, insa, cateodata, un pret atat de greu de platit, incat doar cei disperati se incumetau sa se apropie de ele… Si flacaul sarac acolo isi intalneste aleasa, coboara in sat si isi fac impreuna o casa, au copii, se iubesc, sunt instariti si fericiti, duc viata aceea tihnita si luminata dupa care baiatul tanjea dintotdeauna. Pana cand tatarii vin si-i ard gospodaria ridicata cu truda, ii omoara nevasta si copiii. Iar el sare innebunit de durere si se trezeste tot acolo, langa moara, desteptat dintr-un vis care pare sa fi durat 20 de ani.

Am trait si eu, in vis, iubiri splendide, care s-au naruit la un semn, la un telefon, la o tradare. Si morarul cel rau mi-a spus de fiecare data ca el n-are ce-mi face, mi-a dat doar ce i-am cerut si nu-mi mai poate sterge nici anii, nici ridurile din inima si de pe chip. Dar acum ma arde gandul la povestea despre zadarnicie si vis a lui Gala Galaction, intr-o zi in care stiu ca dragostea mea e reala si treaza, chiar daca, in jur, lumile se naruiesc… Stau intr-un apartament umbros la malul marii si totul ar putea fi linistit si senin daca nu m-ar inspaimanta urletul celor care ne racnesc in megafoane sa mergem la referendum. Suntem ca-n filmele cu si despre comunisti. Suntem ca inainte de congres…

Este ora 3 a dupa amiezii, intr-o statiune turistica toropita de soare, in care nimeni nu indrazneste sa prostesteze impotriva agresiunii megafoanelor care anunta, din 3 in 3 minute, nu spectacole de divertisment, ci de circ electoral. Am primit un pliant frumos, lucios, colorat, in care mi se spunea sa votez si mi se aratau toate sectiile de votare inca de cand am platit trecerea pe autostrada, la venirea incoace. Pe banii nostri s-au tiparit milioanele de pliante sau pe banii baronilor locali? Nici nu mai conteaza. De cand am venit aici mi se racneste in urechi spunandu-mi-se cand, unde, pana cand sa ma duc la referendum.

Am adormit langa moara lui Califar in decembrie 1989. Am adormit plangand de emotie, de speranta, de bucurie. De ce am senzatia acum, cand tresar din somnul unei amieze care s-ar fi cuvenit sa-mi fie pufoasa, ca visul meu s-a terminat? Ne ard hambarele. Hoardele urii au navalit peste noi. Si stiu deja ca marele vrajitor al iluziilor otravite imi va spune iarasi ca n-are rost sa ma zbat, el mi-a dat ce mi-am dorit. Nu-i vina lui ca m-am trezit din vis… A fost, totusi, un vis frumos.

Categorii:
Confesiuni

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title