„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

De ce ne despărțim?

de

Nu mi-au fost niciodată uşoare despărţirile. M-am smuls cu greu din fostele iubiri, chiar şi din cele care-mi aduseseră multă suferinţă. Şi m-am întrebat, de fiecare dată, de ce doi oameni care s-au iubit ajung, totuşi, să se despartă?

Am frunzărit printre amintirile iubirilor mele şi printre amintirile celor apropiaţi mie şi am găsit o mie de motive pentru care relaţiile nu mai puteau continua. Uneori se întâmpla ca unul dintre cei doi să nu mai iubească. Te trezeşti într-o bună zi că dormi lângă un străin, că stai la masă cu un om care nu-ţi mai spune nimic care ţi-ar putea face inima să tresalte, că atunci când mâna lui te atinge e ca şi cum ţi-ai atinge trupul cu propria mâna, fără să simţi altceva decât o apăsare caldă, lipsită de fiori. Şi chiar dacă, uneori, ştii că cel pe care nu-l mai iubeşti nu poartă nicio vină, eşti obligat faţă de ţine însuţi să mergi mai departe şi să-ţi cauţi fericirea.

Ştiu foarte multe poveşti care s-au destrămat pentru că unul dintre cei doi obişnuia să înşele. Cu parteneri de ocazie sau, mai rău, cu o altă persoană constantă în viaţa şi în inima lui. Cum e să trăieşti lângă un bărbat care, în acelaşi timp, poartă în gând  două femei şi le sărută pe una azi, pe alta mâine? Cum e să trăieşti lângă o femeie despre care ştii că, după ce se ridică din aşternutul tău se îmbracă şi porneşte, poate, către aşternutul altuia? Cu neputinţă de îndurat…

De-a lungul vieţii mele, m-am despărţit, cu greu, de un bărbat pe care îl iubeam din tot sufletul, ca pe fratele, ca pe copilul, ca pe prietenul meu. Dar nu ca pe bărbatul meu. Şi apoi, după ce inima mi s-a vindecat de rana părerii de rău că, totuşi, într-o relaţie, prietenia nu poate ţine loc de iubire, de ardere, de pasiune, m-am îndrăgostit din nou. Şi, după o agonie prelungă, m-am despărţit de un bărbat lângă care nu mă simţeam niciodată în siguranţă. Care jura cu o mână pe inimă şi cu cealaltă pe Biblie că nu mă înşală, dar mă făcea să mă simt că şi cum m-ar fi înşelat – şi-atunci nici nu mai conta unde se află adevărul. La fel ca în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, chinul de-a descâlci iţele trădării şi pe-ale suferinţei era mai greu de suportat decât rezultatele anchetei făcute pe cord deschis.

Ştiu oameni care s-au despărţit pentru că nu-şi mai doreau să facă dragoste. Am auzit de cupluri care s-au destrămat pentru că unul a evoluat prea mult, a făcut şcoli, carieră spectaculoasă sau doar s-a găsit pe sine în armonie și lumină, iar celălalt a rămas blocat în blazare și intoleranță. Ştiu familii care s-au rupt pentru că unul s-a îndrăgostit de altcineva şi a declarat, cinstit, că vrea să trăiască altundeva, acolo unde-i dă ghes inima să meargă. Am auzit şi de cupluri care s-au despărţit pentru că unul îşi dorea copii, iar celălalt îşi dorea să mai copilărească, el însuşi, o vreme. De poveşti de dragoste întâmplate din prea multă singurătate, în care, de fapt, cei doi nu aveau nimic în comun decât dorinţa de-a avea un partener, poveşti destrămate când singurătatea în doi a înlocuit-o pe cea onestă, de unul singur. De relaţii care au sucombat din prea multe griji, din lipsa banilor, din invazia necazurilor. De iubiri sufocate de gelozii constant ieşite din matcă…

Oricum ar fi fost, din orice motiv, m-au durut veştile despre despărţiri. Eu cred că într-o poveste de dragoste eşuată, chiar dacă unul alege să plece de bună voie, iar celălalt rămâne părăsit şi nedumerit, de pierdut pierd amândoi. Cu fiecare despărţire, se mai stinge o speranţă, mai moare un vis.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title