fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Cu mâinile noastre

de

Mai ştie cineva să ţeasă stofe, să tricoteze sau să croşeteze haine sau mănuşi? Mai stă cineva să coacă pâinea zilnică la cuptor sau să facă şerbet? Ce s-a întâmplat cu noi de nu mai apucăm să facem nimic cu mâinile noastre?

Am văzut zilele trecute o femeie care tricota în faţa unei porţi, bucurându-se de razele unui soare prea curajos pentru anotimpul nostru. Tricota cu foc, aproape fără să se uite la bucata de pulover care-i curgea din andrele. Doar din când în când cobora ochii peste cocoloşul de lână colorată şi apoi şi-i ridica, mulţumită, ca să privească din nou către drum. Iar eu mi-am amintit cu nostalgie, cu emoţie, de anii în care tricotam eu însămi, fericită să-mi pot adaugă un pulover sau un fular la săraca mea garderobă.

În anii de şcoală, noi, fetele, învăţam la atelierele de lucru manual să tricotăm şi să croşetăm, în vreme ce băieţii făceau traforaj. Nu erau activităţi opţionale, ci obligatorii. Eram împărțiți brutal și îndesați în rolurile noastre de gen, trimise noi, fetele la gherghef și băieții la atelierul de reparații, fără să ne întrebe nimeni dacă nu vrem să facem altfel. Primeam note la sfârşitul trimestrului, deci trebuia să ne străduim, căci am crescut și în groaza de competiție.

Dar se pare că nu toți suntem făcuți pentru migală… Sunt cât se poate de convinsă că nu mai traforează nimeni în zilele noastre – cu excepţia vreunui meşter popular din cine ştie ce sat uitat. Iar eu, care ştiam să fac din picioruşe milieuri de pus pe mobilă şi guleraşe croşetate pentru înfrumuseţat rochiile cenuşii, – dintr-un şnur pe care îl coseam apoi pe o pânză, montându-l într-un fel de pânză de păianjen- , abia mai cos câte-un nasture, o dată la câteva luni, deși, recunosc, câteodată îmi vine să arunc toate cărțile și să mă apuc de cusut.

Cu siguranță, mi-e dor de şerbetul de fructe pe care mi-l dădea bunica într-o linguriţă cufundată într-un pahar cu apă rece. Şi de dulceţurile delicioase pe care ţi le servea oricine atunci când îi călcai pragul, pentru că în orice casă gospodinele (care presupun că stăteau mai mult pe acasă atunci) făceau dulceaţă şi cumpărau seturi frumoase de farfurioare de cristal. Mi-e dor și pentru că azi mă scutur îngrozită de tot ce conține zahăr și, dacă mi-ar da, probabil n-aș mai mânca… Toate amintirile mele din anii aceia nu-şi mai găsesc alean în vremurile de azi.

Copiii mei mă privesc uluiţi când le povestesc de copilăria mea cu andrele şi dulceţuri, cu traforaje şi milieuri de pus sub bibeloul de pe televizor şi oftează, cu subînţeles, cu drag, cu-n soi de milă. Însă mie mi-e dor de lucrurile făcute cu mâinile noastre. I-aş tricota soţului meu, din dragoste, un pulover.

Le-aş face şi copiilor adoraţi nişte şerbeturi. Dar, iertaţi-mă, nu mai ştiu, nu mai pot, nu mai sunt în stare…

Ce mai faceţi cu mâinile voastre? Pulovere? Fulare? Rochii croite în casă? Dulceţuri? Şerbeturi? Cozonaci? Curăţenie? Ordine? Dezordine?…

P.S. Iertați-mă, n-am găsit altă poză pentru ilustrație mai potrivită decât asta – care mi-a dezvăluit o nuanță a dorinței mele de a tricota un pulover la care nu mă gândisem, inițial! 🙂 🙂 🙂

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Draga Alice,
    Am descoperit, cu uimire, acum vreo doi ani, croseta si minunile care pot iesi din ea, manuita fiind de maini pricepute. Mai din imagini, mai din tutoriale, am pornit sa fac ba o caciulita pentru fata mea, ba un plovaras, chiar un pardesiu i-am tricotat la un moment dat. Apoi am facut suporti pentru cani si pahare si le-am impartit prietenelor mele de Craciun, de ziua lor le-am crosetat semne de carte… Cu drag si cu o relaxare teribila. Iar timpul este cel dinaintea somnului, o jumatate de ceas doar a mea, a crosetei si a mintii mele care vesnic zboara la vacante, mancaruri si plimbari prin locuri nestiute. Primavara frumoasa tuturor!
    P.S. Acum pentru martisor am descoperit un model de frunza de trifoi si l-am dat deja unei prietene… E tare dragut!

    cristina gvinda 27 februarie 2017 12:03 Răspunde
    • Cristina, esti extraordinara! Intr-adevar, sunt lucruri care ne relaxeaza… Acum e la moda sa coloram in carti pentru adulti, dar eu, recunosc, nici pentru asta n-am pricepree, in schimb, fetele mele deseneaza niste modele superbe!!! Ce-ar fi, intr-o lume in care ne tot intalnim sa dezbatem probleme arzatoare sa ne intalnim o data si sa crosetam impreuna? Mie mi-ar placea!!!!
      Te imbratisez, te cunosc de mult si iti multumesc ca ai revenit! <3

      Alice Năstase Buciuta 27 februarie 2017 21:33 Răspunde
      • CU drag, Alice! Nu am reusit niciodata sa vin la intalnirile tale cu cititoarele, dar te urmaresc si mi-esti tare draga. Locuim in apropiere una de alta, asadar, cand crezi ca vei putea face o intalnire de „crosatarese” vin cu micile mele realizari.

        cristina gvinda 28 februarie 2017 8:44
      • Cristina, noi incepem de maine sa amenajam gradina, asa ca, foarte curand, chiar voi putea organiza la noi in curte o intalnire de crosatarese, cum zici tu- cum suntem noi!!!! O sa iti scriu pe adresa de mail sa te invit cand vom fi gata! De-abia astept!

        Alice Năstase Buciuta 28 februarie 2017 22:43
  • Este mai dureros pentru noi cei ce avem astfel de amintiri despre ce era „handmade „.Cand noi nu vom mai fi,si povestile vor disparea !!!Trist, foarte trist!

    mona 1 martie 2017 8:11 Răspunde
    • Mona, draga, sa nu ne intristam, ci sa ne apucam sa dam mai departe ce stim… Uite, noi chiar ne organizam pe aici cu un workshop de crosetat in gradina! 🙂

      Alice Năstase Buciuta 1 martie 2017 19:39 Răspunde
  • Recunosc ca nu sunt indemanatica la impletit sau crosetat, am incercat dar n-am avut niciodata rabdare sa termin ceea ce am inceput. Am avut insa un backup puternic, o matusa foarte talentata care mi-a impletit caciulite, fulate, pulovere minunate pe intreaga perioada a scolii si a facultatii. Am fost un copil cuminte, bland, ascultator si calm, dar n-am avut stare si rabdare pentru astfel de indeletniciri. Baiatul meu a fost un copil hiper, n-a mers prea mult timp, mereu a alergat. A avut insa rabdare sa construiasca sute de jocuri Lego si apoi sa impleteasca zeci de bratari si figurine din elastice, Rainbow Looms. Am intrebat un psiholog daca e normal ca un baietel de 9 ani sa croseteze ore intregi. Si mi-a spus ca da, lucrul cu degetelele il relaxeaza. Atunci am inteles: in copilarie eu am fost foarte relaxata :).
    Am si eu carte de colorat, am inceput, n-am terminat dar de data asta nu renunt. Nu ma apuc de impletit insa vreau sa iau o clasa de facut bijuterii, sa invat in 2-3 ore sa fac macar bratari. Avem aici un magazin cu art-crafts care mie imi place foarte mult, Michaels, si in care pot sa stau ore intregi – deocamdata doar ma uit ca nu prea stiu sa fac nimic. Dar am sa invat.

    Daniela 2 martie 2017 20:14 Răspunde
    • Daniela, cand vii in tara, mergem la Second Cup si, in timp ce ne bem ciocolata calda, crosetam cate un guleras!

      Alice Năstase Buciuta 4 martie 2017 8:45 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title