„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Cine spune primul „te iubesc”?

de

Văd în filmele – şi pe străzile americane – cât de uşor spun „te iubesc” cei trăiţi pe așa-numitul continent cu noroc. Pentru că eu ştiu cât de anevoios ajungi să rosteşti cuvintele magice în limba română și câte probleme ne facem la început de iubire, dacă să spunem formula vrăjită sau să așteptăm, mai bine, să ni se dea dreptul la un prudent „și eu”…

În anii de liceu ne rânduiam iubirile viitoare după nişte reguli transmise din generație în generație. Ştiam că nu noi, fetele, trebuie să facem primul pas atunci când ne place un băiat. Ştiam că nu noi, fetele, trebuie să dăm primul telefon. Şi că nu noi trebuie să ne ridicăm pe vârfuri pentru primul sărut. Ţinea, chipurile, de esenţa purităţii şi a feminităţii noastre abia înmugurite să ne lăsăm cu totul în umbra aşteptării și, desigur, a toanelor și voinței masculine. Din miezul speranţei noastre că vom avea o viaţă fericită venea convingerea că mai întâi trebuie să refuzăm chiar şi lucrurile şi întâmplările pe care ni le dorim. Şi, mai ales, ştiam că, oricât de plină de dragoste ne-ar fi inima, nu noi trebuie să rostim, întâia dată, „te iubesc”.

Încerc, de la o vreme încoace, de când ideea unui pseudojurnal îmi răscolește amintirile, să desluşesc din memorie cine mi-a spus prima oară „te iubesc”. Eu ştiu cui am spus, întâia dată, în gând, şi ştiu şi când, mai târziu, am avut curajul să răspund unei declaraţii de dragoste. Știu și când, peste ani și rebeliuni, am declarat, avântat, „te iubesc”, unui bărbat după care eram nebună, sărind peste rând și cutume, iar el mi-a răspuns, amabil: „Și eu te plac”. Şi ştiu şi că, acum, peste ani, sunt convinsă că nu trebuie să aştepţi să spună cineva mai întâi, că nu există reguli, că nu există obligații în iubire. Am înţeles, între timp, că, măcar în dragoste, n-ar trebui să existe conducători şi conduşi. Că eu mi-am revendicat demult dreptul să spun ceea ce simt şi să cer ceea ce îmi doresc. Şi să spun „te iubesc” ori de câte ori simt că inima îmi tresare de drag. Şi să tac atunci când nu mai am nimic de declarat.

P.S. Ilustrație: Iza, fotografiată la Timișoara de talentatul artist Toros Carol.

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title