„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Chiar trebuie să ne vopsim la coafor?

de

Îmi stabilisem la un moment dat, într-o etapă de viață ceva mai liniștită decât cea de acum, un ritual pentru dimineața de luni, în care mergeam la coafor, la manichiură, la pedichiură, eventual și un pic la cosmetică, dornică să încep săptămâna cât mai aranjată și să mă țină energia aceea bună, a faptului că te știi îngrijită și dichisită. Cu timpul, am început să îl încalc și, până la urmă, am ajuns la concluzia că e ok și dacă încep săptămâna cu părul vâlvoi și unghiile nefăcute, atâta timp cât miros frumos și zâmbesc și mai frumos, cu inima senină.

Dar frumusețea contează. Contează dacă ești aranjat, dacă te simți bine, dacă știi că din orice unghi ai fi privit oferi o priveliște plăcută…

N-are rost să mă prefac, chiar dacă mă declar, înainte de toate, un om aplecat către mărețiile sufletului. Nu judec pe nimeni după felul în care arată – poate doar uneori, după felul potrivit sau nepotrivit în care se îmbracă sau se îngrijește. Și cu siguranță nu am crezut niciodată, nici în mai frageda-mi tinerețe, că principalele mele atuuri țin de înfățișare. Am avut mereu grijă să-mi arat sufletul înaintea decolteului și gândul înalt și suplu înaintea siluetei șlefuite în lungi și nesuferite cure de slăbire și,  din când în când, în exerciții la sala. Și, totuși, aș minți dacă aș spune că nu sufăr tot mai mult pe măsură ce conturul meu de femeie se preschimbă și își pierde armonia, pe măsură ce nu mai reușesc să slăebesc și, nu știu cum se face, mi se întâmplă adesea să nu-mi mai găsesc timp pentru coafor, pentru manichiură, pentru  sport…

Nu punem preț pe frumusețe atunci când nu ne lipsește dintre atribute, chiar și dintre cele secundare. Dar atunci când ni se întâmplă ceva și o pierdem, când ne îmbolnăvim, când ne îngrășăm prea mult, când ne sluțim cu o tunsoare (sau culoare) nepotrivită, când scăpăm de sub control hățurile echilibrului, astfel încât ne uităm în oglindă și nu ne mai recunoaștem, ne năpădește o suferință pe care n-o mai domolim decât după ce recâștigăm lupta pentru frumusețea pierdută. Pentru că, totuși, oricât de mult ne-am ascunde sub declarațiile legate de frumusețea interioară care e mai presus de toate, înfățișarea noastră contează enorm de mult, în primul rând în propriii noștri ochi, nu-i așa?

De exemplu, cu o săptămână în urmă, înainte de weekend, am decis să-mi vopsesc singură părul, ca să nu mai pierd timpul cu coaforul. Am fost convinsă că e ceva ușor, că o să-mi iasă culoarea din imaginea de pe pachetul cu vopsea și că o să descopăr că pot să fac și singură ceea ce îmi cerea un anumit efort lunar – să mă programez, să merg la salon, să aștept ca hair-stylista mea să combine nuanțele unor maglavaisuri care, până la urmă, duceau mereu la aceeași culoare, să plătesc… Ce mare filosofie, am zis eu? Pot și singură!

Așa că am desfăcut cutia, am citit instrucțiunile, am amestecat pasta A cu zeama B, le-am turnat în recipientul C și am întins totul pe cap. Numai că, după ce mi-am spălat vopseaua de pe păr și m-am privit în oglindă, am scos un răcnet.

Ca să rămân în zona mea de interes maxim, deși nu e vineri, pot să spun că, dacă-mi strângeam părul, semănam cu personajul cel rău de la Hogwarts, Draco Malfoy, mai îmbătrânit. Dacă mi-l lăsam liber, semănam leit cu taică-su, cu Lucius Malfoy, dar nici măcar baghetă nu aveam. Și nici ochi albaștri. Doar o coadă de pieptăn pe care nu mai știam cum s-o manevrez cu folos, poate doar să mi-o bag în ochi ca să scap de priveliște.

N-am știut cum să număr zilele până când am mers la coafor la Fason și până când Cristina Grama, cu bunătate, pricepere și înțelepciune, m-a salvat. Și nici nu m-a certat. Recunosc, aș fi meritat să-mi zică să-mi iau ciuful vrăjitoresc și să mă descurc singură cu el, dacă tot l-am stricat în halul ăla, dar ea a avut răbdare și mi-a explicat ce s-a întâmplat și de ce ar fi bine ca, de acum înainte, să nu mai risc atât de mult… Mai ales că, recunosc, prețuiesc frumusețea și mincinoși sunt cei care spun că nu contează deloc.

De aceea, așa cum am decis să dedic ziua de vineri comentariilor despre Harry Potter, m-am hotărât să revin la „lunea frumuseții” în alt fel, scriind în fiecare luni despre lucrurile care ne fac să fim și să ne simțim frumoase. Și cum povestea mea de azi mărturisește o încercare ratată de a mă vopsi singură, încep prin a vă întreba: chiar trebuie să ne vopsim la coafor?  Sau, cu ceva învățătură și pricepere, se poate și acasă, numai că n-am știut eu ce să fac?

P.S. Acum arăt, din nou, normal…

 

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title