fbpx
„Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! – Magda Isanos“

Când voi fi mare

de

Pretutindeni în jur văd oameni maturi, responsabili, care se iau în serios, aşa cum se cuvine la vârsta lor. În schimb, eu continuu să mă simt, în adâncul inimii mele, o fetiţă de 16 ani, care priveşte cu uimire lumea şi realizările altora.

Nu sunt în stare să mă fac mare cu adevărat. Am încă inocențe de adolescentă, roşesc când aud o vorbă nelalocul ei, mă schimb la faţă când ceva nu îmi convine. Nici măcar cu copiii mei nu mă simt ca un adult trecut prin viaţă, ci, mai degrabă, ca o soră mai mare căreia i-au rămas în grijă fraţii mici, un copil cu răspunderi care-l fac să se simtă mândru şi puternic, dar, foarte adesea, nepriceput.

Îmi vine de multe ori să spun: „Când voi fi mare”… Dar apoi îmi amintesc că oamenii necunoscuţi mi se adresează cu „doamnă”, că arareori mă mai tutuieşte cineva de la bun început, că fetiţa mea cea mare e deja la liceu, Victor trece a șaptea, Iza în clasa întâi…

Și-mi amintesc că am murit deja şi-am înviat din dragoste de câteva ori, că nu mai ştiu să plâng cum plâng copiii, cu seninătate, ci o fac cu obidă şi cu trudă. Că tata a murit, deci sunt orfană, și sunt și văduvă de suflet, fiindcă Simona nu mai e cu mine, deja.

Am riduri în colţul ochiului şi cicatrice pe la colţul inimii. Oglinda mă arată, adesea, bătrână. Şi, totuşi, mai ales acum, când încep școlile, când eu însămi mă pregătesc, din nou, pentru examenul de absolvire la școala doctorală pe care am străbătut-o atât de greu, atâta de trudit, nedormind nopțile și adăugând încă o slujbă, încă o grijă, încă o minune și încă un milion de mirări peste toate obligațiile atât de multe și de apăsătoare ale vieții mele, am iar senzaţia aceea uimitoare că viaţa mea n-a început de fapt, cu adevărat.

În fiecare seară, când mă pregătesc de scris pentru a doua zi, mă simt ca o fetiţă în pragul bacalaureatului. În fiecare noapte, când mă aşez în pat, mă simt ca o mireasă aflată în prag de noapte a nunţii. În fiecare dimineaţă în care mă trezesc, pornesc spre o nouă zi rugându-mă ca azi să învăţ ceva minunat, care să mă ajute să mai cresc un pic şi, poate, să mă înveţe ca, atunci când voi fi mare, să fiu fericită, liniștită, senină, bogată, împăcată, fără grija zilei de mâine, fără vina zilei de ieri…

  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Tag-uri:
· · · · · ·
Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Când citesc un astfel de text, îmi dai seama de ce m-am îndrăgostit, iremediabil, de Revista Tango, de Marea Dragoste. Iti mulțumesc de mii de ori!

    Dani D. 10 septembrie 2017 12:53 Răspunde
  • Imi place cum scrii.Te urmaresc de ceva timp.
    Ma regasesc de multe ori in ceea ce ne impartasesti.

    Arsenescu Viorica 10 septembrie 2017 14:48 Răspunde
  • Uneori, cred cu toata fiinta, ca inca nu am crescut destul. Atunci cand mai sper ca doar iubirea este „banutul” platit la vama vietii cu fiecare inceput de zi si acceptat la apusul soarelui cu convingerea ca, doar ea, iubirea, e suprema lege a firii.
    Dar cand ma uit in calendar si in oglinda stiu ca am ajuns la un prag de la care orice greseala nu numai ca nu mai poate fi scuzata, iertata cu atat ma putin, dar acceptatata de mine insami este curata nesabuinta si inexplicabila justificare ulterioara. A gresi e omenste pana la o varsta. De atunci incolo, insa e curata nebunie.
    Crestem treptat, dar ne simtim maturi doar cand dezamagirea ne stirbeste zambetul unei sperante ce a fost candva primul gand al unei zile noi. Si totusi, in ciuda traiului de fiecare zi, a anilor asezati riguros in buletin, ceea ce suntem noi, dintru inceput ne imboldeste si ne ajuta, totodata, sa credem si sa nu imbatranim cu adevarat. Sfarsitul ne va gasi, negresit, fara ca noi sa pierdem inocenta copilului ce-am fost.

    Luminita 10 septembrie 2017 17:05 Răspunde
    • Luminita, eu cred ca avem dreptul sa gresim mereu, dar sa invatam sa ne iertam. Cine poate stabili cand a venit varsta dincolo de care nu mai putem gresi?! Tot noi…

      Alice Năstase Buciuta 11 septembrie 2017 8:26 Răspunde
  • Am luat-o si pe nepoata mea, in varsta de 6 ani la mare.Mie imi place sa ma dau in leagan si am gasit in parc un leagan pentru 4 copii. M-am dat cu Mara in leagan, ea avand grija in timpul leganatului sa imi spuna urm. replici:”Vali, eu cred ca tu nu esti adult, esti copil!”;”Cand ai de gand sa faci copii? Copiii sunt minunati!Ce eu nu sunt minunanta?!”

    Valentina 11 septembrie 2017 13:50 Răspunde
    • Si mie imi place enorm sa ma dau in leagan si acum, e o pofta care nu se vindeca nici dupa ce ai copii! 🙂

      Alice Năstase Buciuta 11 septembrie 2017 15:54 Răspunde
  • „When I get older, I will be stronger …”
    Eu nu stiu ce gene am mostenit dar definitiv nu ma lasa sa cresc prea mare, doar asa un pic, din cand in cand, doar cand e musai sa fiu mare :).

    Daniela 12 septembrie 2017 17:27 Răspunde

Dă-i un răspuns lui Alice Năstase Buciuta Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title