„Avem o singură viață și, când nu iubim, o mie de morți.“

Când scoatem verigheta de pe deget?

de

Atunci când ne căsătorim în biserică, preotul ne aşază pe deget verigheta. E un pas obligatoriu al ceremoniei. Dar chiar și atunci când nu facem pasul religios al legăturii noastre, ci doar ne jurăm unul altuia credință în iubire, în fața noastră, a prietenilor, a stelelor, a îngerilor nevăzuți, schimbăm inele, într-un gest menit să ne arate lumii ca fiind unul al altuia, așa cum am ales de bună voie și, cum spune primarul, nesiliți de nimeni.

Şi, totuşi, foarte mulţi oameni căsătoriţi bocnă au degetele dezgolite de orice bijuterie. Dacă ai să îi întrebi de ce nu poartă verighetă, îţi vor răspunde cu toţii invocând motive – poate reale, poate inventate, nu ştiu… – care nu au nicio legătură cu mariajul lor. Unii, am observat că mai ales bărbaţi, vor declara că nu suportă bijuteriile şi că mâna lor n-a putut îndura opresiunea metalului duşmănos. Alţii se vor scutura de tradiţie şi vor categorisi drept demodat obiceiul de a purta pe deget semnul căsătoriei. Vor fi şi unii care se vor scărpina demonstrativ, ca să-şi alunge frisonul amintirii legate de eczema pe care-au căpătat-o o dată cu mariajul şi aurul aferent. Alții se vor decreta artiști și vor spune că nu cântă bine la pian, la vioară, la chitară, dacă au inele. Iar unii, pur și simplu, vor ridica din umeri, ca și cum n-ar conta deloc că n-o poartă, că au pierdut-o, sau că, fiindcă nu s-au înghesuit să muncească prea mult, până la urmă nevasta a amanetat verighetele ca să aibă cu ce lua de mâncare la copii.

Îi cred pe toţi și le dau dreptate la toți, pentru că mă oblig să pornesc întotdeauna în discuţii şi în cunoaştere de la prezumţia de nevinovăţie. Dar eu îmi amintesc – și trag învățăminte numai pentru mine, nu și pentru alții –  că atunci când mi-am scos prima dată verigheta de pe deget, pentru că nu i se potrivea culoarea cu reflexele inelului de alături, am ştiut bine, în sinea mea, că mă dezic, cu bună ştiinţă, de legământul meu. Şi am fost perfect conştientă că îmi pasă enorm de fiecare asorteu al înfăţişării mele pentru că aştept, cu emoţie nebunească, să mă măsoare ochii unui alt bărbat decât cel căruia îi jurasem, de bună voie, credință.

Verigheta mea de aur, cu raze şi ape galbene, s-a potrivit tot mai rar cu inelele de pe celelalte degete. Iar, la un moment dat, modelul ei mi s-a părut atât de demodat, încât n-am mai purtat-o deloc. Anterior, e adevărat, şi fidelitatea se transformase, în ochii mei împăienjeniţi de tristeţe, într-un biet concept scăpătat.

Nu ştiu exact cine mai poartă verighetă, zi şi noapte, în vremurile de acum și dacă ea mai înseamnă atât de mult pentru alții cât cred eu că înseamnă. Dar ştiu că, de data asta, vreau să îmi asortez întreaga viaţă la apele ei albe şi că, atunci când o voi decreta nepotrivită la ţinuta mea, voi considera, în mod onest, expirate şi toate speranţele mele de dragoste veşnică. Pentru că acum cred cu tărie că toate nefericirile şi greşelile trecutului ne-au fost date pentru a învăţa din ele şi pentru a alege alte drumuri, alte orizonturi pentru ceea ce ne-a mai rămas de trăit.

Şi mai cred şi că toate eşecurile din trecut îşi vor găsi rostul lor, cuibărindu-se în fericirile care ne pândesc, luminoase, dinspre viitor.

 

P.S. Am găsit pe blog, la unul dintre articolele mai vechi la care s-au păstrat comentariile, Ce au ei voie sa faca (pentru că, din păcate, la mutarea noastră de pe un server pe altul majoritatea comentariilor mai vechi de pe blogul meu – din fericire nu și de pe celelalte bloguri –  s-au pierdut) un comentariu adăugat de Simona Catrina, deci public, în care povestea ceva, cu umor, cu duioșie, cu nebunie, despre verigheta unui fost iubit:

„In al patrulea an, el, distrus de atitudinea mea eminamente pisaloaga, s-a cununat religios cu nevasta lui, pe care pina la acel moment nu catadicsise s-o posede cu pirostrii cu tot.

I-am vazut verigheta de aur si inima mea a ruginit letal.
Pina atunci, desi era casatorit cu ea de zece ani, purtase una de argint, pe care i-o scoteam eu de cite ori faceam dragoste si i-o aruncam pe covor. (Acum mi-am amintit cum statea dupa aia in genunchi si o cauta, iar cind o gasea eu taceam, sfirsita).

Ma iubea pe mine, dar, fiindca l-am facut sa sufere si nu-i intelegeam viata lui chinuita si duplicitara, s-a napustit pe soata-i buimaca si, asa cum era ea, in rochie de casa, a tirit-o la biserica, sa muste impreuna din piscotul care-i clabucea lui constiinta.

Ca aia era, pina la urma mi-a spus ca s-a cununat religios cu ea fiindca trebuia ca, inainte s-o lase pentru mine, sa rinduiasca totul in fata Domnului.
Noroc ca Dumnezeu are umor, altfel i-ar fi tras un bobirnac in plisc”. – Simona Catrina

Categorii:
Confesiuni

Comentarii

  • Cunosc multi barbati care nu poarta verigheta invocand unul sau mai multe dintre motivele pe care le-ati enumerat.In schimb , sotiile lor poarta acest inel si cu jumatate de gura ii scuza pe ei pentru renuntarea la acest „detaliu”.Parafrazand-o pe Simona Catrina si unii , si altii stiu care e , de fapt ,mesajul : „Duduie , daca sunteti interesata , va rog , serviti-va !”

    Ana 7 iulie 2017 11:04 AM Răspunde
    • Da, stiu si eu situatia, chiar exista… Ce pacat ca ne inhamam la niste proiecte si apoi ramanem in ele, desi nu mai credem…

      Alice Năstase Buciuta 7 iulie 2017 11:39 AM Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title