Bine-ai venit, amăgire!

Atunci când nu iubim cu adevărat și când nu suntem iubiți, preferăm să ne amăgim în loc să recunoaştem că încă nu ne-a venit vremea pentru împlinirile inimii. Tot mai mulţi oameni îmi destăinuie poveşti despre iluzii chiar de ei construite. Identific mereu de la primele cuvinte istorisirile despre iubiri inventate, pentru că le-am trăit, eu însămi, pe fiecare în parte.

O prietenă îmi dezvăluie, cu lux de amănunte, povestea iubirii ei virtuale. E îndrăgostită lulea de un bărbat pe care l-a întâlnit pe net. El e din alt oraş şi, deşi o iubeşte sincer – ea îşi dă seama de asta din fiecare cuvânt pe care el i-l scrie! – nu doreşte, încă, să o întâlnească. Îşi scriu de mai bine de şase luni, dar el nu e încă pregătit pentru marea confruntare. Când a trecut ea prin oraşul lui, el n-a vrut s-o vadă. Ea a plâns o săptămână, crezând că ăsta e semnul evident al păcălelii. Apoi el a convins-o că, de fapt, ea era cât p-aci să-i strice întâlnirea pe care o gândeşte şi o răsgândeste, pe care o visează zi şi noapte, și o pregătește în toate amănuntele, dar pentru care nu este, deocamdată, pregătit. Şi-atunci ea şi-a cerut iertare, şi a mai plâns încă o zi, apoi s-au împăcat. „E însurat”, spun eu, iar ea mă contrazice: „E timid”. Şi mie-mi răsună în cap vocea mea îndârjită care, acum câţiva ani, spunea la fel despre un individ cunoscut pe net, care mă iubea sincer – îmi dădeam seama de asta din fiecare cuvânt pe care mi-l scria -, dar nu avea curajul să mă întâlnească, de frică să nu spulbere cumva miracolul. (Nu a avut, până la capăt, curaj, dar am aflat, într-un târziu, că nu de grija miracolului nostru, ci, într-adevăr, de groaza nevestei care-i răbda cu tot mai puţină blândeţe escapadele virtuale.)

O altă prietenă, la fel de îndrăgostită ca şi cea dintâi, a făcut o pasiune pentru un arhitect care se dedica integral profesiei sale. Se cunosc bine, au ieşit de câteva ori împreună, dar el nu doreşte mai mult, (nici măcar un sărut), pentru că a decis că pe primul loc în viaţa lui va fi, întotdeauna, cariera. „Nu te place îndeajuns”, îi spun, iar ea mă năpădeşte cu o ploaie de argumente cum că, mai mult ca sigur, o place prea mult ca să vrea să o sacrifice oferindu-i o viaţă în care ea să fie pe locul doi, după carieră. „Nu, nu, el nu vrea să-ţi ofere niciun fel de viaţă lângă el”, încerc să îi explic, spunându-i că niciun bărbat nu îşi manifestă prea marele interes pentru o femeie evitând orice apropiere (deşi ea l-a invitat acasă la cafea de cel puţin douăzeci de ori, dar el a refuzat, fiindcă o respectă prea mult). Dar ea îmi spune că nu şi-ar ierta niciodată gândul că, fiindcă l-a presat, el s-a speriat şi nu i-a mai dat nicio şansă. Şi că preferă să aştepte, oricât, un an, doi, trei, ca el să se decidă cumva.

Ne minţim că iubim, doar fiindcă ne e mai bine să ne încălzim inima cu o iluzie decât să îndurăm singurătatea absolută. Ne îndrăgostim de oameni care nu dau doi bani pe noi, dar ne găsim argumente să insistăm în greşeală şi să ne spunem că n-am înţeles bine semnele indiferenţei lor. Ne păcălim spunându-ne că suntem potriviţi cu parteneri care n-au nimic în comun cu noi, dar care, într-un context oarecare, şi-au intersectat deziluziile cu ale noastre. Şi-mi amintesc mereu versurile lui Adrian Păunescu, „Dar, bine-ai venit, amăgire,/Mai stai, mai durează un pic,/ Această minţită iubire,/ Oricum, e mai mult ca nimic”, versuri al căror înţeles l-am trăit de o mie de ori, al căror sens mă doare şi acum.